O claviculă, un coviltir, o ploaie

   Mi se pare absurd ca firele de iarbă să fie scunde și licuricii să lumineze la fel, atonici. Atunci nopțile devin plictisitoare; un fel de sanatorii cu iederă veșnic proaspătă pe pereți, cu paznici șchiopi, răuvoitori, care cerșesc țigări vizitatorilor. Definitiv, nu-mi plac, aș vrea ca licuricii să țopăie veseli și să transforme potecile în căi lactee, cu margini fosforescente. Să nu mă rătăcesc printre copaci. Mă debusolez automat când coamele mă înfierbântă și gleznele îmi sucesc mințile, nu rezist tentației, culorii, aromelor de piele, nu rezist să nu întind mâna către o claviculă ce iese arogantă din context. Vreau să le leg la spate, din încheieturi, să stea câteva zile în beznă, strânse, până țâșnește chihlimbar din oasele mâinilor. E nefiresc să sară zilnic trenuri de pe linii, deraiez odată cu ele și plutesc printre tampoane și bariere, citesc cărțile uitate pe peron, strâng tichetele ude, fluier locomotiva căzută pe o parte și mă mulțumesc în cele din urmă cu un pui de somn la cușetă. Se pierd călătorii, se uită unii pe ceilalți, se estompează privirile. Geamantanele expiră și nașul se transformă-n inamic. Am stat până în stația asta lipit de geam, mirosind plopii și haltele. Aș vrea totuși să cobor la prima. Mi-e alb. Mi-e rece-n seara asta.

   E satul celor opt pitici și jumătate. O gară pierdută printre munți, greu de aflat. Așa s-au născut ei: prima oară cei opt, după care a venit și jumătatea. Un pitic minuscul ca un breloc, guraliv și arțăgos cu lumea, nervos pentru că nimeni nu-i dă importanță. Cum să ții cont de o jumătate de pitic? Ce să faci cu el? De unde să-l iei și unde să-l pui? Stă cât e ziua de lungă cățărat pe gard și aruncă cu bomboane în păsări. L-am rugat să mă scoată din sat. A dat din umeri și mi-a făcut cu degetul: „Vino după mine”, a zis. Îl privesc din spate cum pendulează printre linii, cu o mână în buzunar și cu un chiștoc în colțul gurii. Nu-i pasă de mine. Sunt un călător ca toți ceilalți, doar că am avut șansa să mi se rătăcească trenul și să-i cunosc astfel pădurea.

   Tot aici te-am regăsit și pe tine, jumătatea asta de om mi te-a arătat cu degetul și s-a făcut nevăzut printre bușteni. Nu mai știu cât timp a trecut. Luni? Ani? E importantă numărătoarea? Îmi spuneai ultima dată când ne-am văzut că ai avea nevoie de o peșteră în care să-ți ascunzi temerile, să le pui bine în spatele pietrelor și să uiți de ele. Ai reușit? Mai ești tentată să ne așezăm împreună și să împărțim întunericul, vrei să punem un coviltir pe barcă, să ne pierdem amândoi prin ploaie? Îmi aduc aminte vag că îți placeau picăturile chinezești căzute din stalactite. Se scurgeau pe spate, lăptoase, reci. Ochi de sepie odihnită. Se rostogoleau stâncile și râul subteran îți atingea vârful degetelor, ca un tirbușon care caută soarele sub tălpi. Eu am să ies, te las să mai camuflezi ce ți-a rămas.

Anunțuri