Din Syntagma, în hohote de râs

   Am simțit o mână pe spate: străină, nu-i încercasem greutatea până atunci și mi-am închipuit că ar dori să ne cunoaștem. Greșit. Se întâmpla ieri-noapte când rămăsesem pironit în somnul tău, în gesturile tale necontrolate, fierbinți, mă împingea cineva în pernă, puternic, cu ambele mâini. M-a izbit prima dată între umeri și m-a aruncat violent înainte de parcă ar fi vrut să-mi lase capul în loc, să cadă între noi. De ce mă lovești în toiul nopții, de ce oare alegi potecile înguste unde nu ne putem vedea? Ca să-mi înghețe sângele în picioare? Nu mi le-am mai atins de mult, iar acum sunt reci de la genunchi în jos, sunt două bețe de flamingo uitate iarna pe malul lacului.

   Mi-a rămas amprenta mâinii tale între omoplați, acolo unde începe spatele să doară când îmi ridic ochii către Acropolis. Văd străduțele înguste care urcau spre templu, pervazurile albastre pe care dormeau pisici și trandafiri, îmi răsună încă un sirtaki melancolic și nările mi se umflă de covrigi calzi și de mirosul răvășitor de cafea proaspăt măcinată. Mi-e sete, îmi crapă buzele după paharul cu apă rece din Syntagma și vreau să mă întind pe bancă, printre broaște țestoase și pești încăpățânați, să cadă seara peste mine cu miile de nuanțe de culori, sunete și magneți de frigider. Mi-am scrijelit talpa în sticla privirilor tale, în ciobul critic al ochiului tău drept care mă țintuia curios și nu știa cum și ce să întrebe, de unde vin, cât stau și de ce nu am adus cu mine o rogojină pentru a fi găzduit mai ușor, fără bătăi de cap.

   Ai văzut păsările obosite de zbor, sătule de vâslitul prin aerul fierbinte? Le observ de câteva zile cum leagă sfori între etaje. Au venit de acolo, de la tine, încercând să-și construiască ceva. O specie de cuib, un mic adăpost din frunze în care să-și petreacă iarna. Vecinii le întâmpină cu note de pian si cu câinii îmbrăcați în pulovere tricotate, cu dumicați de pâine, le pun apă proaspată în castroane de plastic și învață traiul în comun. Ascult și eu dialogurile când am timp. E un melanj șoptit de cârâieli suspecte și sunete ce ies din vârful buzelor. Nu mă atrag, am alte ocupații acum. Aș învăța să-mi calc pantalonii. Sau să-mi dezintoxic aspirațiile, nu știu ce să fac mai repede. Când sforile se rup, înaripatele fac noduri marinărești și agață de ele mărgele colorate și fâșii de staniol. De la ele mi-am cumpărat o brățară cu ochi de caracatiță. Mi-au transformat blocul în cort țigănesc cu flori de câmp și paranghelii șucare.

   Aș fi fericit pe o insulă, ți-am mai povestit despre asta. Să fie un colțișor doar al meu, cu cărți și borcane cu tutun, lipsit de vizite inoportune și de plodurile gălăgioase ale familiei de vizavi. Una minusculă să fie, ca un bănuț scos din circulație, o moviliță de pământ în mijlocul unei mări blindate în care se scaldă oamenii departe de țărmul meu, departe de geamandurile puse invers pentru a deruta canibalii. Aș folosi-o iarna, când răcnesc buldozerele pe alei, m-aș furișa printre palmieri și ți-aș trimite de acolo vâsle, clești de crab și fire de nisip să-ți cureți tristețile de pe frunte. M-aș pune în genunchi în apă și aș râde. Ca un nebun, m-aș dezintegra în hohote aducându-ți aminte că nu ai vrut să pleci din iarnă. Că ești naivă și încă mai crezi în Moș Crăciun și în elasticitatea renilor ce trag neobosiți de sanie, ți-aș reproșa ezitările, refugiul, întorsul spatelui și degetul amenințător. Dar nu m-aș opri din râs. Niciodată.

Anunțuri