Siberii implacabile

   Poate că ar fi bine să plângem împreună, creatură, măcar câteva zile, avem de colorat rocade la nesfârșit, vreau să ne sfâșiem cămășile de pe noi și să tragem cu dinții de șira spinării până ies oasele curate, impecabile, numai bune de agățat în cuie ca trofee. Hai să ne ciunțim fețele neoblojite cu palme și să ne înroșim obrajii cu dosul lor. O dată și încă o dată, să șiroiască sânge din colțul gurii și să obosim căutând batiste prin sertare. Vreau să jelim câteva nopți la rând, fără măști, cu capetele pe masă printre sticle și pahare, printre dopuri de plută înfipte în furculițe de aperitiv cu doi colți.

   Pornește, te rog, instalația de frig: nu-mi ajunge zăpada, nu mă mai satisface, e incapabilă să mă calmeze, nici țurțurele ce stă să cadă peste mine nu mai poate să-mi dea ghiontul fatal, nu mă înduioșează ceaiul cald din termos, nici măcar hălcile atârnate în cârlige nu-mi mai fac cu ochiul. Adu-mi patinele din magazie, ascute-le bine, cu grijă. Treci ușor cureaua peste ele și unge bine fierul cu grăsime când termini. Sunt lame noi, iar eu am vene lungi. Mi-e dor de un triplu lutz mortal și nu am frâne în acest moment, au deschis patinoarul pentru mine și pentru poftele mele smintite, iată, au dat drumul și la ventilatoare, la hârtii albe și au început mimozele să mă ademenească. Să mă dezghețe.

   S-a congelat pervazul, mai sunt și câteva dâre de cafea acolo pe care am uitat să le curăț. Văd și două muște care au desenat un șotron și sar nebune ca să-și încălzească tălpile. Nu știu de unde au apărut, în mod normal iarna nu germinează ouă, nu fată insecte aducătoare de plictis. S-a instalat iarăși o Siberie placidă la mine în suflet, e greu de suportat și de înțeles, aș vrea să o mozolesc între dinți și să o scuip repede afară. Îmi produce dureri pe care nu le mai pot căra cu mine, ne răfuim mereu la început de an și tot mai sunt lucruri de împărțit, avem sentimente comune asupra cărora nu am căzut de acord. Eu vreau un petic de stepă, doar pentru mine, unde să-mi ascund colții de mamut pe care îi scot din măruntaiele ei, dar ea, nenorocita asta rece ca o pungă de mazăre, mă tot amână. Și nu înțeleg de ce.

   Negociem acum. Miezurile de noapte sunt cele mai bune momente pentru a încheia acorduri, se încețoșează mințile și ne cuprinde culanța definitivă, acea stare dulce, fumegândă, care te trage de pleoape și ți le întinde, un drog rudimentar care îmbrățișează iremediabil creierul și ne transformă. Aștept primăvara. De fapt o visez, vor mai îngheța multe degete până când o să apară. E ca o cârjă de care mă agăț în debilitățile mele supărător de dese în ultima vreme. Visez ceaiuri aromatice, leagăne în sălcii pe malul apei, îmi trec pe sub nas diferite mirosuri, de la corăbioarele din galantare și ciocolata caldă până la parfumurile discrete ale femeilor, rumeg ierburi imaginare și îmi plouă în gură a răsărit de soare.

   Voi fi în căutare de băltoace proaspete, am să mai vreau și tuburi de papură, Fără noduri, vă rog. Am nevoie și de o brișcă prietenoasă care să mă ajute să le ascut la un capăt. Am visat azi-noapte, pe când ștergeam urmele de cafea, că pot să le înfig în smârc, adânc, cu nerv. Am să sug prin ele până îmi iau foc plămânii: peștii, apa, iarba și pietroaiele. Pot să scot toată mizeria de pe fundul lui. Aș putea chiar să întorc planeta pe dos, ca pe o mănușă de latex. Să-i curăț măruntaiele și s-o pun pe o policioară la uscat. Vreo lună, așa, la căldură. Să se întindă leneșă în bătaia luminii calde, ca o mâță abia trezită din somn ce se arcuiește, pocnindu-și fiecare os, fiecare zgârci din corp.

Anunțuri