Exercițiu cu oameni vii

   Tocmai am găsit o femeie care se bucura când a descoperit două ciuperci de mici dimensiuni, crescute prin cine știe ce minune a văzduhului în același ghiveci cu planta de la birou. Mai există și oameni din aceștia, cărora le râd ochii la vederea spectacolului naturii, a zborului unor spori prin aer, extazul în fața unor celule care planează dintr-un necunoscut într-altul, fără destinație, direcție, fără a avea o busolă sau o hartă cu ierburile de care au sau nu voie să se lipească pentru a supraviețui. Apoi i-am intrat doamnei în viață, i-am răscolit puțin ipostazele în care s-a lăsat surprinsă, am făcut cunoștință cu cuvintele ei și am vrut să-i amestec culorile pe care le afișează: i-am contemplat fotografiile și privirea ca o țepușă tristă, uneori caldă, alteori gata să străpungă, trecând cu ușurință prin obiectiv, prin pupila fotografului temerar, ca mai apoi să iasă prin ceafa acestuia și să plece mai departe, să se ascundă probabil pe străzile din spatele lui.

   Am urmărit-o câteva zeci de minute, curios să știu ce-i place, pe unde se ascunde, din ce unghiuri vede lumea, cum se mișcă prin orașele pe care le vizitează și de ce scrie despre oameni. Îmi plac astfel de exemplare. Sunt vii, ard încă pe placul meu. Mi-a amintit de Jeanne Balibar în ”Trois ponts sur la rivière”, dar doamna despre care mă străduiesc să vă povestesc nu se mișcă, nu am ocazia să o văd picurând apă plantei, turnându-și cafeaua în cană la prima oră a dimineții, nu o pot vedea nici măcar vorbind la telefon. Femeile, am fost convins mereu de acest lucru, se „dezbracă” enorm atunci când discută la telefon cu cineva și sunt sigure că nu le observă nimeni. Acum o ghicesc doar din poze, văzând-o cum mângâie genunchii unui prinț din Budapesta, prins într-o statuie fistichie din bronz și ferindu-se de soarele Egiptului, lângă piramide.

   Îmi place totuși pentru că reușește să mă transporte, vorbindu-mi despre bătrânii cu mâini aspre și bastoanele lor în care pământul ar dori să se sprijine în caz de cutremur, scrie despre nebunii care se îndrăgostesc subit de stewardese, de cerul văzut prin hublouri și micimile lumii mari, despre femeile care caută cursuri de perfecționare a răbdării și farfuriile de la Ikea. Ador oamenii vii, spuneam, se mai pot mișca încă, au forță în jungla cotidianului în care am înghețat cu toții de teamă și neîncredere. Au rol de centrifugă și ne pot găzdui dacă avem curajul să ne introducem, fie doar și temporar, în dinamica lor aparent stranie. Le reușesc foarte bine metamorfozele: gradele sub zero într-un salon confortabil, depresiile în euforii doar din câteva silabe, fiarele sălbatice în pisici amețite de căldură și multe alte preobrajenii pe care noi, muritorii de rând, nu le putem duce la capăt.

   Am darul, poate ghinionul, de a-mi petrece în ultima vreme nopțile hălăduind prin virtual, căutând mirat tot felul de stări, oameni, fotograme care să-mi sature anumite curiozități, recitesc haotic cărți pe care le înghesuisem în rafturi, caut și cântăresc. Ce anume? Mi-ar plăcea să găsesc starea de perpetuă viață fără de moarte clinică, să mă pot întâlni cu acel ceva care să ne mai întârzie pe aici, câteva minute cosmice cu care ne-am declara mulțumiți și am înțelege mai bine popasul pe care îl facem.

   E îndeajuns să te așezi pe o bancă, dimineața, la malul mării, și să tragi aer în piept. Să-ți intre în plămâni sarea, nisipul, algele, să ți se zbată pescărușii printre alveole, să simți cum se declanșează în tine afecțiunea feroce, excesiv de violentă, pentru viață.

Anunțuri