Omul frunzelor

   L-am zărit printre ramuri. Încerca să se cațere, ca de obicei, fără gheare metalice, fără corzi, spre ultimele crengi verzi și puternice care ar fi putut să-i susțină greutatea. Acum, după primele cuvinte, am senzația că v-am mai povestit despre el, dar nu asta e important, ci starea pe care mi-o induce de fiecare dată când îl găsesc acolo, sus, acoperindu-și ochii cu palmele de prea mult soare, căutând să nu-și sfâșie prea tare cămașa sau să alunece din nou pe tulpină, spre bază, unde-l așteaptă entuziasmul sec al celor care aplaudă eșecul. Cu ani în urmă escalada stâlpi. Îi lua pe rând, încerca diferite unghiuri și stătea ore întregi pentru a înțelege oamenii și a-i spiona de la distanță, pentru a le digera angoasele, îi privea atent cum șerpuiesc pe alei și îi măsura fiecăruia adâncimea ridului originar din frunte.

   E un semn pentru el; mi-a dat de înțeles că acolo, în adâncimile pielii, se pot citi insuportabilele temeri ale oamenilor, frustrările, bucuriile, zâmbetele, călătoriile nefăcute, se pot număra amantele neatinse și fiecare zbatere de pleoapă din timpul somnului. În canionul acela iau naștere fuioarele de aer cald ce ne ating în ceafă, tremurul incontrolabil al mâinilor și picioarelor, în frunte se nasc infinitele promenade pe spatele gol al femeii și tot acolo se înghesuie frica animalică în fața timpului. Groaza că se termină brusc, ca gâtul unui iepure sub bardă.

   Am avut ocazia să-l cunosc târziu, după ce a intrat bine în maturitate. A acceptat cu greu să mă apropii de el. Nu are nevoie de curioși și de întrebări inutile, nu crede că e momentul să vorbească, să ofere explicații sau să înfrunte interogatoriile celorlalți. Doar în momentele de exaltare își lasă simțurile să zburde câteva zile pentru a strânge aer proaspăt în plămâni. Sau poate că e doar un simulacru menit să deconcerteze doritorii de psihanalize ieftine și să-i trimită, elegant, la plimbare? Azi m-a întrebat, cu o lentă ridicare de pe scaun și cu o stranie apropiere de urechea stângă, de ce gâștele nu mai salvează capitolii și nu am știut cum să-i răspund. De fapt cum aș putea să formulez o concluzie care să-l mulțumească? Nu le cunosc la fel de bine ca el pentru că nu am sete de zbor atât de accentuată, nu urc în copaci și nu mi s-a întâmplat până astăzi să comunic cu ele.

   Am și eu stolurile mele, dar nu sunt părți din legendă și nu s-au avântat până acum mai departe de interiorul propriei mele minți. Păsările mele ciugulesc din mărul lui Magritte și lasă cratere pe față, unde-și vor face cuiburi mai târziu, într-un moment de neatenție al victimei. Sunt mai violente, mai tăcute, nu zboară în cercuri mari și atacă rapid, în forță, fiind întotdeauna cuprinse de remușcări.

   Există un contrast aberant între semnele mele de întrebare și felul în care omul din copac știe să expedieze răspunsuri. Interogațiile mele sunt simple, directe, nu cred că reușesc să-i stimuleze imaginația, dar nici nu-l îndepărtează definitiv de mine. E un câștig, totuși. Mă aflu mereu pe aceeași străduță albă, îngustă, ce duce fără ezitare către malul mării, iar când apare el simt deodată că se lărgește ca un bulevard din Buenos Aires, pietrele cubice se evaporă și glastrele cu flori, precum și pragurile caselor pe lângă care trec, sar în aer. A devenit închis în sine, aproape mocnit, mi-a povestit printre dinți că au început să-i placă simezele și că ar vrea să cumpere câteva dintre armele lui Don Quijote, precum și rânjetele mulțimilor care l-au sabotat ani de-a rândul. Azi nu i-a plăcut cafeaua, l-a indispus chiar. L-am văzut cum ridică buza de jos și și-o mușcă ușor pentru a nu-i reproșa barmanului că zeama din ceașcă e slabă.

   Cred că s-a trezit devreme sau a dormit prea puțin pentru nevoile lui. I-am cedat și plicul meu de zahăr brun într-un exces de amabilitate, dar fără succces. A scos câteva foi din buzunar și mi-a arătat că lucrează acum la un tratat despre ipocrizie. Vrea să ne demonstreze că nu mai suntem inofensivi, gândim firav, axiomatic și admirăm inutil lucruri în care nu s-a investit nimic. Pictăm doar portrete în care vom arunca, ironici, cu roșii fleoșcăite, pigulim scame, întindem covoare roșii, bâțâim calești și nu ne trece prin minte să spunem bufonilor să tacă.

   Briza caldă de la prânz s-a transformat într-un jet de aer rece. Plajele în ianuarie nu sunt foarte primitoare. Resping intrușii, condamnă străinii care nu vorbesc același dialect și îi alungă. Eu mă retrag acasă. Îl privesc cum se îndepărtează, căutând din ochi un loc privilegiat în cel mai înalt copac din parc.

Anunțuri