Ladybird

   Eclipsa este definitivă când ești adult. Uiți, ești atras în cotidian, înoți, apa îți trece de creștetul capului de cele mai multe ori. Devii un automat, un prizonier al obiceiurilor diurne și al vorbelor camuflate în ticuri și umeri ridicați. Sau dacă ai prea mult ghinion, un sclav al nopții care se zbate să imprime pe hârtie ce nu a spus la timpul potrivit. Se așează peste mintea ta un nor colorat care îți astupă etanș amintirile, îți acoperă gura și ochii, sufocându-te iremediabil, pierzi culorile, mirosurile, nuanțele de care te-ai bucurat ani de-a rândul. Și zaci în prezent, strivit de dorințe și de trecutul de care nu ai fost capabil să te agăți, din care frica nu te-a lăsat să ieși victorios.

   Mi-am readus aminte: era roșie cu puncte negre, ușoară, neatentă, căuta un spațiu comod în părul ei. Am în minte imaginea unei gărgărițe din adolescență, în ziua aceea făcuse baie în suc de portocale și voia să-și scuture antenele la noi în clasă. Revin, să nu care cumva să mă pierd tocmai acum, la început. Eram în liceu, la ora de franceză, cineva vorbea despre Paul Eluard și nu puteam să urmăresc ființa aceea minusculă ce începuse să urce pe umărul ei. Auzeam de departe glasul profesoarei, mi-au rămas lipite pe creier versurile: „Il n’y a pas de nuit pour nous / Rien de ce qui périt, n’a de prise sur moi / Mais je ne veux pas avoir froid” și nu făceam deloc legătura. Noapte pentru noi? Frig? De unde frig, când era sfârșitul lunii mai și sosiseră deja căldurile? Mă aflam în al nouălea cer, eram îndrăgostit până la demență, tensiunea îmi făcea capul să-mi bubuie și nu mă puteam concentra. Nu exista Eluard, era în acel moment un intrus care construia paravane între noi. Era imposibil, cum își permitea ticălosul să mă îndepărteze de ea prin poeziile lui plictisitoare?

   Își făcuse apariția încă de la începutul orei. Aterizase mai întâi pe perdea, făcuse un salt pe umărul ei, stătuse acolo câteva minute după care pornise ascensiunea: câteva cercuri pe umărul stâng, a pășit pe gât, iar de acolo a sărit direct în păr. Era blondă în ziua aceea, așa o vedeam când lumina intra în clasă dinspre terenul de sport. Un galben-miere care se plimba dintr-o parte în cealaltă a capului, în funcție de mișcările perdelelor de la geam. De la zece încolo, când soarele se mai ridica puțin, părul ei era mai închis. Aducea a boabe de cafea încinse pe plită, plimbate cu mâinile, ușor, să nu se ardă. Urmăream contrastul dintre firele de păr și bluzele ei, îmi plăcea să îmi imaginez combinațiile făcute în fața oglinzii, acasă, înainte de a pleca spre liceu. Vedeam cum probează zeci de brățări, bile colorate, cum își agață cerceii în urechi, îi adulmecam în gând ceaiul de pe masă și îi număram caietele împrăștiate pe pat. Citisem o cărțulie despre ceaiul din Sri Lanka și am vrut să cultiv câteva soiuri în balcon. Nu mi-a ieșit nimic, poate din cauza frigului sau – cine știe? – poate că dalmațianului pe care l-am avut câteva luni în casă îi plăceau prea mult frunzele aromate. Ar fi fost o lovitură de imagine pentru mine să-i ofer la un moment dat un plic cu ceai verde, „home made” așa cum se zice astăzi.

   Nu i-am spus nimic atunci, nici foarte mulți ani după. Nu am avut curajul necesar, am fost blocat timp de doi ani de zile ca o cheiță într-un lacăt nepotrivit. Și astăzi mi-e greu să articulez sentimentele, să le asociez cu sunete, cu cuvinte, mi-e foarte greu să le pun într-o frază vorbită. Ea mă timora prin dezinvoltură, prin zâmbet, prin siguranța cu care făcea ca lucrurile din jurul ei să pară simple. Am petrecut sute de ore privind-o, admirând-o, imaginându-mi de infinite ori că am să pot ajunge în fața ei și să-i spun că o iubesc. Cuvântul în sine deschidea o trapă prin care cădeau deodată mii de nicovale peste mine. Nu auzeam nimic în timpul orei, nu mă înteresa ce se scrie pe tablă sau de ce profa de franceză, în naivitatea ei, mă tot întreba de ce am ales „umanul” dacă sunt absent total. Știu doar că după ora aceea de franceză am căutat gărgărița prin clasă. Voiam să o iau acasă și să o îngrijesc, devenise ființa care mă putea ajuta să știu cum e să-ți treci degetele prin părul ei. Era cea care îmi putea spune dacă într-adevăr pielea îi mirosea a boabe de cafea încinse.

Anunțuri