Am stat o seară la metrou

   Mi-am trecut iarăși degetele prin părul tău. L-am simțit cabrat, fierbinte, voia să ne jucăm împreună. Să ne urcăm pe pereți și de acolo să aruncăm peste lume cu nepăsarea noastră, să nu ne doară nimic, să ne prefacem că nu simțim privirile celor care ne întreabă de unde venim și ce căutăm aici. E ca o poveste de iarnă în care se coc cireșii, urcăm precauți din creangă în creangă până în vârful copacului și ne oprim acolo, surprinși, tăcuți, cu ochii oblici, amorțiți de soare. Am nevoie de un basm și de o sobă fierbinte pe care să o duc în spate printre nămeți. Mă vreau eschimos pentru câteva ore, sărut renii pe frunte și dau cu ceară pe talpa saniei. Plâng după o cană cu ceai, dansez pe ritmuri de salsa. E ger în Caraibe și oceanul naște țurțuri. Suflă viforul printre palmieri.

   Nu am crezut niciodată că un zâmbet poate fi simetric doar când vrea el, că poate țâșni violent din obrajii tăi când nu te aștepți și să se înfigă iremediabil în mintea mea. Credeam că doar cadânele din tablouri pot face asta. Ele au antrenament, râd la un semn, plâng la nevoie, iubesc insuficient. Devastator.

   Te-am așteptat toată seara la gura metroului. Urcau siluete obosite, cu fire albe ieșite de sub căciuli, coborau altele, cu salbe de covrigi în mână și ziare făcute sul. M-am simțit o gânganie pierdută printre miile de sălbatici grăbiți care tropăiau în subteran, nu aveam importanță, dimensiune, nu reușeam să-mi amintesc de ce venisem acolo, în intersecție. Aerul cald urca din stație și îmi aburea, între plecări și sosiri, lentilele ochelarilor. A nins, am strâns zăpadă în pumni și am lăsat omulețul alb acolo, pe margine, să-i țină companie doamnei de la chioșc.

   Așa sunt toate serile la voi? Zgomotul acela infernal se oprește vreodată, urletul mașinilor încetează, oamenii știu doar să se răstească unii la alții? Simt cum mi se varsă în oase o parodie cu proști simpatici, se oprește acolo, în măduvă, se cimentează și devine dură. O domnișoară s-a împiedicat de mine și mi-a cerut un foc. Mergea în parc să-și caute un prieten de-o noapte. Delicată, aproape timidă, m-a întrebat dacă sunt dispus să mă transform în prietenul său pentru o oră. Nu e cam scurt? Nu crezi că ne-am deranja reciproc, inutil? Ce putem face noi doi într-o oră? Abia dacă ne putem încălzi. Uite, propun să alergăm câteva ture de pistă, să vedem dacă sângele are chef să ne clocotească în vene. După aceea, mai vorbim. Aș fi dispus să merg cu tine doar dacă mă iubești în mandarina Ming, să ni se împleticească limbile, să ne certe diftongii sub pătură.

   Aprindem veioza? Am găsit scrisorile acelea vechi, să știi. Și mi-am amintit de stângăciile mele, de norii pe care îi călăream când te vedeam, de troleibuzul căruia îi cădeau mereu firele și puteam să te ghicesc printre călătorii care moțăiau în picioare. La tine e iarnă, la mine se răzvrătesc paharele cu mojito pe masă. Vreau să mă bifurc pentru tine. Să-ți fiu doctor pentru temeri și să te amăgesc că sunt poet pentru a-ți transcrie cu ușurință coșmarurile pe hârtie. Să te ating în ceafă cu amprenta inelarului aș vrea, iar celelalte degete să fie o menghină care să te poată sechestra o noapte.

   Se zvonește că vom cumpăra un căluț. Am avut chiar o ofertă tentantă cât timp te-am așteptat la gura metroului, dar vânzătorul mi-a dat de înțeles că o să revină mai târziu. Nu-și vinde caii amatorilor, probabil. M-a mirosit că nu știu să-mi încalec nici măcar propriile iluzii și m-a plantat acolo, să visez la poneiul cu coama de culoarea margarinei. M-a părăsit, cădeau fulgii cât boabele de năut. Am rămas printre lingorile mele hibernale, cu gândul la tine, la vagoanele oprite între stații din care oamenii nu mai puteau să iasă. Părea chiar ciudat la un moment dat: nu mai urca nimeni, doar coborau furibund în adânciturile de beton și marmură. Adorm cu gândul la aerul din jurul tău, la sertarul cu cămăși de noapte și la gura de vin pe care o voi găsi dimineață în pahar.

Anunțuri