Ploi de arlechin

   Mă grăbesc să vin. Mi-am adunat atomii, culorile, celulele, unghiile, și mi-am măsurat pașii cu care merg acum printre oameni, m-am bulucit să respir porii din piele și să mușc din carnea fructelor, să-mi curgă zeama în firele din barbă. Am stat mai puțin decât ar fi trebuit acolo, înăuntru, în căldură, ferit de urlete, de spaime, de lumina artificială a celor din jur. Ar fi fost mai bine să aștept. Să cântăresc. Dar nu aveam răbdare. Auzeam tot felul de șoapte care mă chemau afară să mă învețe. Să mă lustruiască. Și lumea s-a năpustit peste mine, m-a plesnit peste ochi și s-a instalat în interiorul meu cu toate greșelile sale, cu atacurile tragice, cu îndoielile sale comice, m-a invadat în grabă. Pustiitor. Mi-a pus în față o oglindă și mi-a răcnit: „Uite, ești tu. Vei fi ca noi. Pentru că noi știm ce e bine!” Atunci am înțeles că nimic nu e în regulă, greșisem ziua, ora și locul.

   Privesc fotografii în care copacii se mișcă la fel, condamnați să se aplece mereu în aceeași parte. Uscați de soare, congelați de iarnă, amenințați de forța unei drujbe care îi transformă în șervețele de unică folosință cu miros aseptic de aloe vera. Obosesc prea repede și am ajuns să invidiez găinile pentru ușurința cu care moțăie când nici măcar nu s-a întunecat afară. Bănuiesc că sunt fericite în prostia lor; plouă cu grăunțe, pot scurma în liniște, se ciondănesc fără a fi nevoie de un judecător care să le împace. Și mor, de obicei, în floarea vârstei. Acest lucru nu este neapărat o bucurie, dar le salvează într-un fel de coșmarul unor vise neîmplinite. Le-am studiat obiceiurile, din curiozitate. Sunt păsări haotice, lipsite de orgoliu și de rațiune. Ne asemănăm în multe privințe, doar că noi căutăm în permanență un zid mai mare și mai solid pe care să ne împrăștiem creierii.

   Plouă din nou, în diagonală. Ca romburile colorate ale unui arlechin. Picături care șterg geamul, se sparg de cioburi, se rostogolesc pe pervaz și caută să se adune, să formeze o comunitate. Dacă nu, măcar un ochi de apă, o baltă minusculă în care să se simtă ele înseși. Să aibă încredere unele în altele, să nu se înșele iremediabil, nici măcar din greșeală. Este o zi stoarsă de energie, prin care nu curge nimic. Am chef să ies din casă și să urc în autobuz, acolo, printre navetiștii uciși de transportul în comun, moi, nepăsători, să mă amestec pentru câteva ore printre fantomele cu mințile pierdute în telefoane.

   Aș vrea să aleg o mână de oameni de pe stradă și să le propun să se sărute. La prima vedere, fără a vorbi în prealabil între ei. Totul la întâmplare, să nu știe nimic unii despre alții. M-aș așeza pe un scaun și i-aș privi cum tremură. Mi-aș înghiți spasmele și râsul la vederea nesiguranței de care dau dovadă, aș hohoti în fața fricii lor de necunoscut. Să-i văd cum zâmbesc stânjeniți, cum se evită, cum li se plimbă mâinile într-un dans lamentabil. Nu suportăm natura, ne pietrifică imprevizibilul.

   Mi s-a stins pipa, dar nu pot să-mi iau ochii de la buzele unei femei. E trecută de patruzeci de ani. O bestie frumoasă cu părul lung. Îi ghicesc demonii pe care cu greu și-i stăpânește. Pe mâna dreaptă, la încheietură, are un elastic negru pe care îl tot atinge atunci când ne intersectăm privirile…

Anunțuri