Tremolo

   Apropii deseori chitara de tocul ușii și o plimb în sus. Și în jos, domol, preț de câteva minute. E un ritual care s-a născut mai demult, când simțeam nevoia de sunet propriu, mi-era sete de scâncet pe octavă și nu găseam ceva care să mă mulțumească. O ridic din dreptul gleznei până sus, acolo unde îmi las statura pe lemn, cu cuiul, în nopțile fără somn, fără pleoapă lipită. Avem și un dialog zilnic, înainte de a începe lucrul: ne măsurăm curbele înainte de a sorbi cafeaua, schimbăm păreri despre coșmarurile prin care am trecut, ne dezlipim temerile din coșul pieptului și, rar, izbucnim în râs când ne dăm seama că am rămas copii.

   Zâmbesc, curge miere prin fereastră, e lumina aceea veche, dulce, care îmblânzește diavolii din mine. Coborâm din pat în liniște ca nu cumva să zdrelim praful de pe podea și ne arcuim pe rând spatele pe scândura rece, în dreptul orificiului în care intră limba de fier ce închide ușa. O întreb de fiecare dată dacă nu s-a plictisit și îmi răspunde la fel, fără dubii: „Nu, îmi place enorm să-mi atingi corzile cu degetele tale, să mă piști matinal de gât, așa, rigid cum este, îmi tremură Sol-ul și devine major când nu ai jaluzelele ridicate și începi să bâjbâi prin cameră.”

   Avem o relație ciudată: îi place să mă bruscheze cu acorduri noi, sadic, aruncă cu partituri în mine și râde abia auzită din balonul cu aer cald. Acolo, sus, nu mai sunt fulgi de zăpadă, nu mai există iarnă, nici acorduri imature. Se văd doar lanuri de rapiță. Ea cântă și hohotește pentru sine: de unde a apărut nebunul, de ce, ce-l face să mă așeze pe picioarele lui abia acum? Nu aș putea să-i dau un răspuns, dar îi las cutia de rezonanță să-l trezească, să primească impulsuri proaspete și aștept să-i ascult ecoul. În drumurile mele nu mai latră câinii, se dau pietrele deoparte și pot să calc pe ele ca pe bile moi de cauciuc, colorate, mirosind a lemn și ciocolată, a mesteceni toropiți de sobă și a leghicer din fire de izmă creață.

   Îmi plac noile senzații pe care le încerc, mă încântă și mă obsedează în același timp notele susurate în ureche, acustica erotică ce-mi irită pielea și îmi ascute simțurile. Azi m-a sfătuit să-mi iau bastonul cu mine și să-mi pregătesc pastilele. E un atac direct la propria-mi persoană și nu îl tolerez. Voi riposta în forță, fără milă. Am să o leg și o voi tortura toată noaptea: îi voi mușca sălbatic corzile până vor plesni, am să-i îndoi spatele și îl voi unge cu fiorituri pe care nu le cunoaște încă. Am nevoie de altfel de dimineți, de alte dialoguri. Vreau să-i ating gâtul și să mă privească în ochi.

   Mi-ar plăcea să încercăm câteva săptămâni o altă gamă, să știu că poate să-mi cânte și altfel. Să nu mai trăim în camere diferite, lălăind în paturi separate pe mai multe voci, ca două ciocârlii fără laringe, ca doi cai în spume cu eșarfe roșii pe coapse, să nu ne mai ciondănim discret, prin perete. Sunt dependent, din tinerețe. Eu de gâtul ei pe care urcă gâzele, ea vrea să-mi știe mâinile, probabil, degetele care se pregătesc să o încălzească, să o dezmierde, unghiile care vor să-i cresteze șira spinării. Am în nări o atmosferă de voodoo incontrolabil pe care nu o mai pot sparge.

   Nu mai vreau surdină, nu vreau să-i mai aud opintelile de mahon. Mi-a picurat destule solfegii în auz. Ajunge. Dacă știe cineva cum se vindecă șanțurile din obraji, să-mi spună. A fost ultima noapte în care am dormit cu fața pe corzi, cu spatele în geam, către frigul de afară. A fost ultima noapte în care mi-am pocnit degetele cu ciudă. Acum o voi scoate de la locul ei și o voi atinge peste tot, cu atenție, cu mirare, cu poftă. Voi rupe o așchie din ușa catedralei și am să cânt toată noaptea, ca un lunatic…

Anunțuri