Dans de muză

   Așteptam să se îngusteze străzile. Pe loc, o contractare subită, violentă, ca o gură de apă care naște un bolovan grăbit de gheață. Să se transforme toate cărările de piatră într-un șnur, într-o sfoară cu care să-mi leg iluziile, de care să-mi agăț, ca un bețiv hipnotizat de picăturile rămase în pahar, tabieturile. Le priveam în timp ce frigul mă făcea atent la culorile ce se prelingeau pe pereții negri ai catedralei din piață. Trec zeci de oameni singuri cu ochelari fumurii pe tâmple, perechi ce-și împletesc cuvintele și buzele, copii cu acadele, saltimbanci cu baloane dezumflate și nasurile mult prea roșii pentru un oraș atât de cuminte. Mi-am căutat muza prin cotloanele târgului și am răscolit ore bune prin baruri, prăvălii și chioșcuri cu covrigi. Înnebunise, fugea de mine, fluiera și se lăsa în genunchi în spatele tarabelor, ascunsă printre covoare și străchini de lut, dopuri de șampanie și cărți de joc, îmi lipea pe frunte degetele ei calde și mă răsucea legat la ochi, în toate direcțiile.

   Aseară încerca să mă dezarmeze prin vocea fermă, dar caldă, prin tonul felin și avertismentele camuflate. O alienare în care mă scufund voit și mă antrenez în condiții vitrege. Mă simt lipit de o podea din sticlă în care bate soarele cu forță, iar eu nu pot face nicio mișcare. Expus, aproape răstignit și sec pe dinăuntru. Mi-e sete. Și foame de pericol. Mi s-au atrofiat tendoanele, îmi crapă falangele și se lovesc între ele cu zgomote acute. De ciocan. De piatră în parbriz. De cornută ce boncăluiește isteric. Aștept să se târască orele, vocea mi-e obosită și gesturile au copiat ceva din filmele mute în sepia. O mișcare repetată obsesiv, un umăr care se ridică plictisit, dornic de provocare, să întâlnească în sfârșit ușa pe care să o dărâme în glumă. O simt fără a o vedea: curioasă, prudentă, în vervă permanentă, exactă, exigentă, capabilă de dueluri și sentimente periurbane. O fiară citadină cu pofte imense și dezamăgiri care nu se pot uita cu ușurință. O bombă cu ceas care se refugiază și ea, uneori, în propriile momente de solitudine binefăcătoare.

   Vreau să-mi explodeze în față și să mă distrugă iremediabil, să-mi împrăștie oasele pe trotuar. Potcoavele cailor să-mi amestece rotulele și coatele. Să nu mă mișc, să nu mă pot târî cu eleganță, ci cu părere de rău că nu mi-am scotocit mai devreme printre neliniști. Îmi imaginez cum va sosi: râzând, pândindu-mi fiecare mișcare, gata să-mi anihileze ezitările și să le arunce în carantină pentru totdeauna.

   Unele animale de pradă paralizează cu privirea. Ea mă va strivi cu zâmbetul larg, deschis. Spectral până la perfecțiune. Sunt doar un corp acum. Slăbit. Ce poartă mândru cămașa de forță și deține câteva cuvinte cu care speră să destabilizeze. Ating ecranul cu degetele, mă plimb fără aer printre taste și caut să nu mă împiedic de cablurile din cameră. Trăiesc experiența unui minuscul animal de companie care evadează din lesă și face tumbe cu un vizibil caracter tragi-comic.

Anunțuri