Șiroi canin

   Am pornit spre casă făcând slalom printre burlane, găuri în asfalt și colțuri de pâine aruncate pe trotuar. Claxoane, coate în coaste, rânjete și fluierături din goana mașinii, câte un semafor ce pâlpâie complice pe partea cealaltă și nelipsitele floricele gâtuite cu fire de ață pescărească, înșirate pe tarabe. Fustițe deasupra genunchilor, cizme înalte, o porție de soare ce alintă bălțile și amețește patrupezii lihniți de foame. E aproape primăvară. Vreme înșelătoare cu colți ascuțiți, gata să muște din naivii prost îmbrăcați. M-am păcălit singur. Credeam că strada mă suportă așa, curios, cu pasul rar, uitându-mă-n pierzanie gurmandă după langoși cu gem de piersici și prune uscate, pipăind cu sete carotide cu privirea, încheieturi și inelare, buze rujate exotic și coame nestrânse. Un martie atipic, prea colțuros pentru gusturile mele. Mă incomodează, mă alungă prea devreme în casă, nu pot să mă tolănesc pe scaunul unei terase și să mă bucur ca un ticălos, perfid, de felul în care ceilalți trec grăbiți prin fața mea.

   Plouă cu furie prin pantofii mei de vară. Mi s-au încrețit șireturile, talpa și unghiile. Mi-am tuns nervii în scări și stau la zebră alături de o doamnă cu pălărie. Cu boruri mari și un trenci de piele care-i atârnă, interbelic, până în glezne. Și un fel de pană ce se vrea de struț sau naiba mai știe cărei arătări căpiate îi aparține. Păsăroiul se uită chiorâș la mine și clatină din cap, speriat de eventualitatea unui furt și pasează poșeta pe brațul drept. Sunt hidos azi, mai mult ca niciodată: fleașcă, pantalonii băltesc, borseta mi se bălăngăne în glumă, mi-am acoperit capul cu o glugă suspectă și nu mi se văd ochii din barbă. Sperii cu ușurință pe oricine, fără să fac eforturi. E ziua în care mă mișc în cercuri printre chioșcuri, hale cu cârnați, alune, paste spiralate, stafide și verdețuri, undițe și cărți. E momentul în care tornada urbană își face loc printre tricou și piele, coboară, te moleșește și te aduce în criză de nervi, în care îți aduci aminte de străbunicii edililor și de plăcerea cu care i-ai târî prin bălți și le-ai umple sufrageriile cu noroi.

   Dintr-un butoi spart mă măsoară un dulău. Prin fața lui trec mii de picioare în viteză, sacoșe, mături, cărucioare, nimeni nu-l observă. Nu-l întreabă nimeni ce caută acolo, dacă și-ar dori o halcă de carne sau măcar un pumn de crănțănele din făină de pește. Îi cumpăr o brânzoaică, mă aplec, o rup în două, îl ademenesc cu prima bucată, și mușcă. Am senzația că-mi face cu ochiul. S-a trezit. Îi sclipește botul. Înghite repede și îmi caută mâna în care păstrez a doua jumătate. Mă prefac că mușc și eu. Aproape că-mi înfig dinții în aluat, vreau să văd dacă devine trist, dacă mă lasă să împart cu el hrana. Închide pe jumătate ochii și aprobă îngăduitor. E un animal bun, mare, cu capul negru și labe late de urs. Îi întind bucata, sunt curios cum o va lua. Se apropie ușor de mână, miroase lent din mai multe părți dumicatul rămas și îl trage cu grijă dintre degete. Nu mârâie, nu e în alertă. Primește precaut ce i se oferă și atât. Îmi place cum se linge pe bot și îmi caută ochii. Suntem uzi și împărțim amândoi coloanele de apă care cad peste noi.

   Râd prostește, vorbesc cu un câine și îi cumpăr brânzoaice. Orașul ăsta previzibil nu mi se mai pare deodată atât de neprietenos. Mi-am făcut un amic. Nu mă obligă, nu-mi cere, nu așteaptă. Surâde doar și își curăță calm resturile de mâncare dintre dinți.

Anunțuri