Orașul fără Paco

   E prima dată când fac duș închizând ochii. Nu am aprins becul, am orbecăit după picăturile fierbinți care mi-au săpat minute în șir în ceafă, pe spate, pe picioare, am tras cu frică draperia și am mirosit flacoanele cu gel colorat. Se confundă fructele de pădure cu levănțică, aloe, ceai verde, smirnă, cocos și alge din Pacific. Frige și nu-mi pasă. Clocotește pielea și caut marginea căzii, măcar e rece. Ca un molar de iceberg gata să-mi întindă o mână de ajutor. Ar putea să mă resusciteze dacă îmi lipesc tâmplele de ea.

   Întuneric. În cap, în jurul meu, e beznă pe burete, plăcile de gresie nu mai există și nu mai aud vecinii. Un lucru bun. Îmi curge lavă în creștetul capului, o Etnă minusculă venită la domiciliu, cărată de un mesager căruia nu i-am dat bacșiș. Torn alge pe mine și îmi frec umerii cu ghemotocul de plasă. Simt cum plasticul intră în pori și scurmă indecent în carne, miroase a petrecere de canibali unde totul e fierbinte, toți fumează ierburi necunoscute și se rotesc în jurul oalei imense. Cada lor e din argint. Strălucește în noapte ca pupilele de pisică lovite de lună, oblic, din întâmplare. Nu mai combin apa. Acum lovește cu toată forța. Urlu din oase, miroase a fum. Nu vreau să deschid ochii deocamdată, mi-e bine. Mă mișc odată cu torentul, plec unde vrea el să mă ducă.

   Se dilată străzile, cablurile de pe stâlpi pot fi mușcate. S-au transformat în sfori de marțipan cu care te pot lega de mâini și te pot aduce aici, sub apa fierbinte. Ar fi prima dată când te-ai despuia alături de mine. O premieră. Fără cortină, fără preludiu. Doar câteva prejudecăți și mâini care coboară și urcă pe spate, pe umeri, pe picioare, vinuri destupate cu gesturi stângace, dopuri rupte, salvate la mijloc de drum din gâtul sticlei. Vreau să continui pe întuneric, îmi place cum miroase prosopul. A înghețată de vanilie și a mers pe străzi, fără sens, a urcat în turnuri și a balans, miroase a flamenco ascultat în buclă și a rătăcire printre fluvii.

   Aprind lumina. Mă ustură ochii de-atâta strâns și mă dor papilele din rădăcina limbii. Am mușcat prea tare din coaja nucii și nu mi-am dat seama când m-am uscat pe jumătate, am părul ud, alunec, undeva răsună acordurile lui Paco… Un soare sec, în pielea goală, se lipește de blocuri și topește totul în jur. Are un fel indecent de a lumina, se proptește obraznic în fața mea și râde cu toată gura. Pustiește fără milă, condamnă la muțenie și se hlizește. Asta mă scoate din sărite. Dezinvoltura cu care își face loc peste tot, felul în care mă obligă să țin ochii închiși.

Anunțuri

Un gând despre „Orașul fără Paco

Comentariile sunt închise