Seara la Touriñan

   Felul în care se așeza pe scaunul mic ce părea al unor păpuși, adus cu grijă pe umăr, legat cu o sfoară îmbătrânită, m-a făcut mereu să mă întreb de ce nu există oare o mână coborâtă din cer care să ne ajute, să ne aranjeze oasele, gesturile, să ne pună visele la locul lor sau, altfel spus, să ne altoiască nehotărârile? Privea cu grijă în jur, își alegea obrazul pe care urma să-l biciuiască soarele și se lăsa ușor, ca o macara obosită de furtună, pe firele uscate de răchită prinse cândva cu sârmă proaspătă de picioarele din lemn.

   O haină de culoarea eucaliptului, cizme înalte de călărie, pălărie din fetru în nuanțe de granit cu vene sidefate, spatele drept, nasul mereu în alertă, adulmecând briza venită dinspre ocean și aceeași umbrelă cu mâner de teflon alb, sprijinită de piciorul drept. Atitudine de anahoret plictisit. Sunt convins că, undeva, în interior, înainte de a-și face apariția la ora amiezii să admire valurile, mai are încă nostalgia fierturilor sărace de ierburi. Mâinile îi sunt domoale, îi simt gesturile lente, calculate aproape teatral după părerea mea, își închide ultimul nasture doar dacă vântul amenință serios sau dacă se rup norii.

   Am o senzație ciudată în cerul gurii. Fac cercuri cu limba pentru a o împrospăta. Aduce a tătăneasă uscată, amară, mărunțită între degete. Fără flori. Le-aș fi găsit după dulceață. Doar perișorii seci, aspri, mi se plimbă printre gingii. Și un gust de talaz își anunță prezența, adus de aerul care suflă dinspre ocean.

   Se lasă seara. Stau întins pe iarbă și observ cum oamenii din jurul meu se pregătesc să fure imagini cu apusul. Fiecare cu ce poate: binoclu, aparat de fotografiat, cameră de filmat sau cu telefonul. Mă văd de sus, pierdut printre pietre, pus parcă de cineva să mă amestec printre curioși, copii și amanți care fug din oraș pentru a se consuma în apropierea țărmului. Așteptăm valurile să ne umple buzunarele cu scoici sparte și cu linguri de sare aduse din larg, acolo unde balenele șuieră a teamă de incendii și unde leii de mare se scufundă în căutarea coamelor pierdute în lupte pentru teritorii. Tot ce știam înainte despre întinderile de apă s-a estompat brusc: în fiecare seară petrecută aici, pe buza stâncii, lângă far, învăț că necuprinsul meu zace rușinat, în genunchi, lângă infinitul Atlanticului. Nu pot să compar, e ca și cum aș îndrăzni să pun nisipul dintr-un pumn alături de dunele fierbinți ale oricărui deșert de pe planetă.

   Și-a scos haina și a pus-o alături, lângă scaun. A împăturit-o cu reverul în interior și și-a aprins o țigară. Miroase a rom și a havană abia croită din degete, tăiată nemilos cu bucata de oțel ascuțit. Întoarce capul spre mine și pare că mă întreabă ceva despre ora la care ar trebui să ne strângem lucrurile și să plecăm de aici. Nu știu ce să-i răspund. Nu aud foarte bine, ne acoperă zgomotul valurilor care se sparg la câțiva metri sub picioarele noastre. Aș vrea ca zecile de minute în care cerul devine roșiatic, portocaliu, în care curge zeamă de afine din univers, să nu se mai termine și să pot sta cu privirea înfiptă în pânzele bărcilor, pe săturate. Mi-ar plăcea să sar acum pe puntea celei mai apropiate și să mă pierd câteva luni de zile. În orice direcție, nu contează, într-acolo unde se înrămează foamea, durerea și cețurile matinale, acolo unde nu ar mai fi nevoie de escadroane fioroase, ci doar de dansul mistic al căluților de mare pentru a-mi pansa rănile pe dinăuntru.

   Văd cum scoate o hârtie, scrie câteva cuvinte pe genunchi și mi-o întinde: „Nu-ți mai face griji. Cu toții avem amintiri. Nu asta e problema. Mă îngrijorează doar că nu pot fi șterse atunci când ne strivesc sub greutatea lor.”

Anunțuri