Șarpele blond

   Era cât pe ce să nu o văd în dimineața aceea. Mă hotărâsem să ies și să cutreier străzile în căutarea unui nou loc de fumat, o bancă unde să nu-mi sufle vântul în pipă. Dar femeia se dezbrăcase complet și se urcase în vârful toboganului – un șarpe gigantic de zinc ce pornea din partea cea mai înaltă a orașului și se oprea, după o cădere de câțiva kilometri, în apele râului. Îmi povestise despre ce voia să facă, dar nu am crezut-o. Glumea mereu, avea întotdeauna o mică zeflemea la îndemână pentru cei din jur și nu se sfia să mintă dacă acest lucru ar fi putut să o scoată din încurcătură. Discutasem la o cafea despre cum își imagina să înghită orașul plonjând, să-l simtă, să-l audă cum țipă din toți rărunchii, îmi spunea cum vrea să tragă cu ochiul la oamenii care se ascund după perdele și la copiii acestora, obosiți, plictisiți, rușinați că viața li se termină prea devreme.

   M-a luat de mână. M-am așezat în spatele ei, gol, îmi era frig și nu îmi venea încă să cred în ce mă băgasem. Doi nebuni în pielea goală care spionau sufletele speriate, ascunse în spatele pereților de beton. Am prins-o de mijloc și ne-am aruncat înainte. Nu știam cât va dura căderea, cât vom face până la întâlnirea cu apa rece a râului din vale, dar nu mai conta. Aruncasem zarurile.

   Vedeam geamurile larg deschise: primele cafele aburind în cești, fiarele de călcat alunecând pe gulerele cămășilor, buletinul meteo șuierat prin strungăreața fetelor din studio, cuțitele care întind margarina de porumb pe felia de pâine prăjită, gura de șampanie uitată în cupă, un cablu subțire cu care nu reușise să se spânzure proaspătul divorțat de la etajul șapte, căței cu vezica plină dornici să zburde în parc, bunici bâjbâind după proteză, un colț de pizza în microunde, chiloții cu dantelă trași la repezeală pe sub fustă, un ruj pierdut printre dosare, mături, colanți, grisine, pahare, amanți cu cearcăne și libidou nestins, o farfurie neterminată cu spaghete, un calorifer spart din care țâșnea apă… Iar noi cădeam, țipam, ne ustura pielea frecată de tabla șarpelui care se unduia-n aval și trăgeam cu ochiul la orașul care se trezea din somn. O zi rece. Începuse să plouă mărunt și i-am simțit brațele cum se întorc către mine, căutându-mă. O țineam strâns, de abdomen. Sânii ei, ca două păsări, îmi atingeau mâinile și picura din ce în ce mai tare. Coboram printre cercevele, balcoane și cârpe de bucătărie scuturate în capul vecinilor. Urlam amândoi la roșul semafoarelor și le făceam cu mâna covrigăreselor. Nu mi-au plăcut niciodată cei cu mac, mereu am crezut că sparg între dinți pietriș fin. Ne lăsam purtați de gravitație prin intestinele toboganului, dezgoliți de haine și de forme, doi nebuni la care se holbau chiriașii cutiilor de beton.

   M-am agățat cu mâinile de margini și am vrut să mă opresc, amețisem, nu mai puteam să captez imaginile care se rostogoleau către mine. Alunecam, ea se lipise de mine și aș fi vrut să avem în acel moment un pat din mușchi de copac, acolo, în mațele de fier ale reptilei. Căutam un harpon să i-l înfig între coapse. Mă obsedau: erau puternice, arcuite, miroseau a femeie curioasă, a sălbăticiune ce știe să muște de la distanță și îmi părea că vor să mă primească între ele. Avea pe cap o coroniță strălucitoare și tobe mici în părul blond, lung, care îi ajungea până la fund. Le-am atins cu vârful degetelor, dar deodată ne-am trezit în apă. Un vârtej ne trăgea la fund cu putere. Nu e bine să i te împotrivești, lasă-l să te fure, să te imobilizeze. Când te sug apele, e bine să te prefaci mort: te vor elibera repede și te vor arunca la suprafață. Nu au nevoie de leșuri, se hrănesc cu oamenii vii, goi, puternici. Îi prind între fălcile lor acvatice doar pe cei care au curajul să se prelingă, ludic, printre oamenii de rând.

Anunțuri