Gore, stropi și crisalide

   Mă opresc doar pentru câteva ore, cât să-și facă de cap minutarul din perete. Vreau să amețească și să mă răzbun, îmi place să-l văd rotindu-se ca un balerin după o noapte de vodcă și de rugăciune inutilă. Îmi ninge în gene și mi se înfășoară fulgii pe glezne, îmi intră în șosete, mă udă, mă inundă, plutesc, mă călăresc, sunt aproape inocenți. Se nasc pe mine oameni de zăpadă; pupila mi-e uter alb, plămânul drept scâncește de frig, iar nou-născuții îmi atârnă de pleoape, agățați de corzi supraelastice. Vreau să zac acum sau să mă pierd iremediabil printre troiene, nici eu nu știu ce ar fi mai  bine. Ce m-ar odihni mai mult: un iglu în care să dârdâi pe piei de focă, un balon cu aer cald, o biată pătură care se chinuie să mă învelească împotriva voinței mele? Am nevoie să mă întind. Să îmi fie crăpate oasele de fălcile unui șarpe mic. Nu aș suporta o vietate mătăhăloasă care să se târască pe spatele meu, să vrea să mă cerceteze din toate unghiurile ca pe un mic dejun sărăcăcios.

   Sunt amenințat de sferele acelea murdare – zăpadă cu humă, cu resturi de oase și scame din covor – care se tot rostogolesc către mine în vis. Trei bile cap la cap, congelându-se reciproc, suflându-și în creștet pentru a trece mai ușor prin iarnă. Mi le-am imaginat întotdeauna mai mici, inofensive, trei gogoloaie așezate în glumă unele peste altele, cu un morcov înfipt în mijlocul celei de sus și cu labe de rață puse celei de jos. Un joc sinistru. Și un botez ilariant pentru omul de zăpadă din curte: s-au gândit să-l cheme Gore. Simplu, fără nume de familie, necoborât genealogic de pe nici o creangă. O creatură sortită topirii în bălțile orașului, împrăștiată de taximetriști pe fustele damelor neatente. Și totuși are mare noroc. Stropii lui vor călători peste tot, vor vedea o altă lume, necunoscută confraților. Vor asista la certuri, la partide de sex stânjenitor și la cine moderne cu fast-food în care foaia de salată e protagonistă. Aș vrea să fiu o picătură din Gore. Cu vederea bună și auzul fin pentru a mă plimba năuc prin case, prin paturi, pe sub cămăși de noapte.

   Întunericul a apărut pentru a face dragoste și pentru insomniacii care lipesc cuvinte – așa mi-a spus cineva la miezul nopții. Nu știu dacă scria în acel moment, dacă îi treceau prin minte rânduri obraznice. Sau poate că gemea, biciuită de fulgere colorate, împreunându-se sălbatic, torturată de mâini puternice care o striveau ca pe un boț de plastilină fierbinte. O crisalidă digitală, curioasă, nocturnă, dezlipită aparent din roiul ciudat al ființelor comune. Mi-o imaginez cu aripile rupte și puse ritmic la loc, căutând un colț sigur al camerei în care să se poată refugia.

   Cred că întunericul e ca o husă cu care te lupți toată viața, nu știi dacă îți vine bine și dacă te poate proteja. Încă nu ai găsit forma perfectă, măsura ideală, în care să zaci neatins de întrebările celorlalți, de umori și râsete abțiguite sau pur și simplu să rămâi, etanș, înăuntru. Uneori e comodă bezna: începe devreme, odată cu știrile de seară, continuă cu filmele rutinate, după care se așterne până dimineață. Se mai aude doar ventilatorul laptopului care hârâie cu zgomot din cauza axului plin de gunoaie microscopice. Un șuierat care te înțeapă în cap și nu te lasă să visezi.

Anunțuri