Butelia și somonul

   Diminețile nu mă mai trezesc, sunt și ele lipsite de forță. Mă ridic mahmur în capul oaselor și caut paharul de pe noptieră: e lacul meu cu apă proaspătă, balta în care mă răcoresc atunci când cade plumb topit din cer, e oceanul care îngheață, unde prind pește la copcă.

   Zilele astea mă înfundă și mai tare în pernă. Mă torturează lent, văd soarele prin jaluzele ca o bucată galbenă de carton din care ciugulesc păsările, iar motorul mașinii cu butelii mă scoate din minți. Șoferul este un puști cu trăsături ciudate: are fața asimetrică, vizibil turtită către falca dreaptă, părul scurt, poartă ochelari cu lentile verzi și pantaloni trei sferturi. Nu l-am văzut niciodată cu alții, poate că nu suportă să-și acopere gleznele sau bretelele sunt puternice și trag prea tare de ei.

   În fiecare luni, la aceeași oră, oprește mașina în același loc și claxonează ascuțit de trei ori. După care răcnește, invariabil, „Mariaaa, buteliaaa!!!” – de parcă viața lui s-ar opri în loc dacă nu ar face spume la gură urlând ca un descreierat cu palmele făcute pâlnie. Își potrivește pe umăr o bucată groasă de silicon și culege din mașină o butelie, niciodată una la întâmplare. L-am urmărit, o alege de fiecare dată pe prima de pe rândul de sus, din spatele șoferului. Scrie ceva pe ea cu o cariocă groasă și i-o duce femeii pe umăr, la ușă, la câțiva metri distanță. Bănuiesc că este un cod al lor, un schimb de misive la care eu nu voi avea acces.

   Din barul de sub balcon se aude Morricone. Proprietarul a deschis mai devreme și mângâie trotuarul cu un amestec de apă, clor și un detergent care produce spumă violetă. Miroase a levănțică întinsă pe asfalt, a cafea ieftină, chinezească, și a puf de castani care îmi întră direct în nas. Bate vântul. Viorile italianului plâng neconsolate în cârciuma de la parter, am o bucată de pâine în prăjitor și îmi zboară rufele de pe sârmă. Vor și ele să o îmbrace pe Maria care a ieșit în ușă mai mult goală, fără capot, fără sutien sau altceva care să o acopere. Puștiul cu butelia se apropie, o pupă pe obraz și îi lasă prada la picioare. Netrezita îl sărută și ea pe gură, ascunși câteva zeci de secunde după ușă, și îi bagă banii în buzunar. Nu mai vrea restul. Îi ajunge claxonul. I-a plăcut cum a strâns-o de mijloc și cum i-a pipăit fundul în răcoarea dimineții. Are butelie până lunea viitoare. Eu am parte de șase dimineți fără puștiul care zbiară.

   Fără să devin banal sau foarte oportunist, am ales astăzi să fac mai multe lucruri deodată: nu mai vorbesc cu absolut nimeni până la noapte, mă spăl cu apă caldă pe față, acopăr iarăși țeava de la hotă pentru că își fac păsările cuib în ea, am să încerc și eu spuma violetă dacă voi freca pe jos și, mai mult ca sigur, am să montez un grilaj de fier forjat la capul patului, schimb salteaua și strâng șuruburile mai bine. Ultimul detaliu din listă nu reprezintă o urgență, dar i-am promis Mariei că am un pat care rezistă și celor mai fierbinți războaie. Care nu mai geme din orice.

   Sper doar să nu pună prea multe haine pe ea și să urce mai repede la mine. I-am pregătit un mic dejun pe prosop țărănesc. Cu pâine prăjită, suc de portocale, somon afumat și o ceapă strivită violent sub pumn.

Anunțuri