Primăvara dă cu zarul

   Aș cumpăra o bucată din oraș. Prefer partea încălzită de soare. Cea care se lățește ca o turtă moale, făcută cu prea multă apă: nu ar fi nevoie de sobe la iarnă, de lemne, nu s-ar urca pisicile pe plită, nici nu ar tropăi pe acoperiș ca să se împerecheze furibund în toiul nopții. Nu-mi place miorlăitul gratuit care nu mă lasă să dorm. Nici bătăile nocturne de stradă, urmele de gheare, nici măcar arcuitul lângă picior nu îmi mai produce plăcere ca altădată. Sunt prea bătrân, cred, mă văd tot timpul sprijinindu-mi spatele de un perete rece și se mișcă pământul cu mine în toate direcțiile. Vecinii actuali sunt din ce în ce mai mici și neajutorați, dar îmi plac astfel. Nu mă mai opresc pe stradă, nu mai sunt întrebat de unde vin și ce caut în viața lor. Se duce fiecare în treaba lui și mă lasă să respir.

   Seara, când se liniștește satul și mai aud doar câteva voci rătăcite prin fața vreunei crâșme, mă întreb cum arată oamenii între cei patru pereți ai lor. În viața lor secretă. Cum își aruncă șosetele la marginea patului, pe care o scot prima, dacă rup și ei, la fel ca mine, fermoarul de la rochia nevestei atunci când sunt rugați să o ajute, cu care mână țin ceașca cu cafea dimineața sau, la fel de penibili ca subsemnatul, își sodomizează degetele de la picioare lovindu-le în mod repetat de tocul ușii. Aș vrea să știu cum se înțeleg cu nașii, cu verii, de câte ori și-au înșelat partenerul sau cum au deblocat ușa în ziua în care și-au uitat cheile în casă.

   Îi văd cum joacă table la terasă, resemnați în fața paharelor cu vin reprobabil, cu câinii legați de piciorul mesei și cu țigările în colțul gurii. Pulurile mă asurzesc, îmi produc o stare de amețeală pe care nu o pot asemăna decât cu un tirbușon vârât în nervul celei mai cariate măsele. Discurile negre și albe care se tot rotesc pe bucata aceea de lemn colorat m-au obsedat mereu. Nu am fost niciodată un bun jucător, am învățat târziu să mă acopăr și să fac repede porți în casă, iau bătaie sistematic și mă plictisesc cu ușurință.

   Zarurile, în schimb, mi-au dat mereu o senzație de confort. Nu au avut remușcări în a mă face să pierd sau să câștig. Sunt cel mai imparțial judecător posibil. Eu, diletantul infailibil, aș umple sălile de judecată, cofetăriile, academiile și lupanarele cu zaruri – ele să împartă la rece dreptatea, să ne ofere ceea ce merităm: absurdul, așteptarea, plăcerea și crizele de isterie prin care trecem. Să fim conduși de zaruri și de norocul legat la ochi. Le-aș lăsa plăcerea de a ne mutila soarta. Pe rând, șase-șase. Cum îi vine fiecăruia norocul. Nemulțumitul să facă o fiertură din ele și să bea, pe stomacul gol, câte puțin în fiecare dimineață.

   Aud în bucătărie un zgomot ciudat, ca o bătaie surdă într-un capac. O fi unul dintre piticii alcoolici care se aruncau de pe stânci într-una din poveștile mele. Am un borcan mare din plastic în care îmi păstrez boabele de cafea. Cred că ia lecții de percuție, nenorocitul. La ora asta, când primăvara scâncește prin paturi străine…

Anunțuri