Și îngerii frământă cozonaci

   Am început să desenez săbii japoneze de luptă. Vreau să am măcar una la îndemână atunci când ușa mi se va deschide violent, în miez de noapte. Să fie lungi, tăioase, elegante, îmi doresc să semene cu lujerii de crizantemă din grădinile șintoiste. Una peste alta, nu se știe niciodată când voi avea nevoie de un harakiri de calitate. Îmi plac cele peste care alunecă mâna și există posibilitatea să îți distrugi degetele dintr-o singură mișcare. Arme care nu anunță. Arme care nimicesc pur și simplu, e rolul lor să taie dintr-un singur gest.

   Visez iarăși ființe cu părul negru care mă zdruncină în somn, trag de mine din toate părțile, îmi pârâie falangele, zgârciul urechilor, îmi rup hainele, deschid ferestrele, aprind luminile prin casă și vorbesc între ele în șoaptă. Dar nu e acel susur care te face curios, precaut, ci un ton amenințător care mă îngheață și mă blochează în pat. Îmi trag pătura peste cap și recit versuri în malgașă, mestec silabe, le zdrobesc între dinți în ideea că vor înceta să-mi mai macine nervii. Le aud în cealaltă cameră. Cred că pe una dintre ele o și zăresc în oglindă. Are picioarele lungi. Drepte, ca lianele Amazonului. Și-a ridicat o secundă rochia pentru a se șterge pe mâini și i-am văzut genunchii. Erau uzi, străluceau în întuneric. Rotula ei transpirată mi s-a întipărit în minte și m-am refugiat din nou în lirica bolborosită cu care începusem să mă apăr.

   Nu le înțeleg. Și-au făcut un obicei din a-mi pătrunde în casă. Îmi devastează liniștea, somnul, mă supun unor interogatorii insalubre cărora nu le văd rostul. Aseară, de exemplu, voiau să știe unde ascund stetoscopul cu care ascult cum cresc oamenii care trec prin viața mea. M-au întrebat unde s-au născut, cum i-am cunoscut, dacă știu câte straturi aveau ovulele din care au venit pe lume, și multe alte asemenea aberații. Le-am auzit cum au umplut ibricul cu apă și și-au făcut cafea. Cafea în plină noapte. Cu boabele mele, cu apa mea. În casă la mine.

   Mi-a mai rămas să aud cum strănută îngerii care fac zilele acestea cozonaci și gata, pot să spun că am înnebunit de-a binelea. Îmi miroase a făină coaptă, a nucă și a unt întins pe pereții tăvilor. Mai disting și un iz de spermanțet, dar cred că e din cauza aripilor – îngerii au venit de peste ocean și cred că nu au apucat să se spele. De fapt, săracii de ei, m-au întrebat dacă pot să folosească baia, dar eram prea speriat de vrăjitoarele de dincolo ca să le răspund.

   Am vorbit cu ei și au reușit să mă liniștească. Îmi imaginam de mult un taifas în jurul mesei, cu un pahar de vin în față, să-mi povestească despre arborii care încă mai vor să zboare și despre cum se taie oamenii de zăpadă cu fierăstraul în zonele reci ale Americii de Sud. Sunt împărțiți în calupuri și își dau duhul în oalele bucătăreselor, alături de carnea de focă și de un pumn de mirodenii autohtone. Acolo e liniște, lumea are fobie de streșini și de sulițele prea tăioase ale soarelui. S-a obișnuit cu frigul, cu pârtiile de ski prea albe, imense, ce pot fi puse în jurul capului ca pansament pentru durerile cauzate de anotimpuri.

   Mai am un rid în frunte. S-a așezat lângă celelalte, adânc, plin de dispreț suveran pentru starea mea de fapt, impasibil în fața coșmarurilor mele. A venit fără bilet și s-a instalat comod între ochi, nepăsător. Vom juca o partidă de badminton și voi lua lecții de extaz dermic. Azi-noapte, în timp ce arătările cu rotule ude și îngerii cozonacilor își vedeau de treabă, eu am învățat să sărut pielea nălucilor care mă bântuie. Îmi place să o miros. Să descopăr tonurile amestecate de cafea cu lapte, papaya și talaz. Să-mi intre în gură și să mă îngroape acolo, la mal. Vreau să mă călărească, să-mi frângă gâtul și să-l aud cum pocnește sub greutatea câlcâielor lor.

   Ciudat, dimineața văd lanuri dese de secară din care ies somnambuli cu zâmbetul pe buze, zdrențuiți, obosiți, se țin de mână și mă invită lângă ei. În iadul lor, al rufelor cârpite cu două degete. Au aflat, probabil, că știu să scriu cu briceagul pe boabe de orez despre amanții care se iubesc insuficient, pe fugă. Deschid geamul. Aerul rece îmi șterge brusc imaginile de până acum și mă readuce în fire. Aud un foșnet dincolo. Și o ușă care se închide cu grijă. Pe jos sunt numai șervețele umede. Și-au șters genunchii și au plecat. Nu știu până când, nu știu de ce vor mai veni.

Anunțuri