Costel, mamutul cu șosete albe

   Bărbatul din fața mea are în jur de șaizeci de ani. Pare astenic, își suflă nasul în permanență și rotește un creion în ascuțitoare de vreo jumătate de oră. Cred că e un tic. Sau poate că vrea să omoare pe cineva și nu-i mai folosește vârful cuțitului. A schimbat batista cu o rolă de hârtie: sunt desenate romburi și capre negre pe ea, văd și ceva care seamănă cu pișcoturile de șampanie, o scară-melc pe care nu urcă nimeni, și un morcov imens. Albastru. De ce ar picta cineva un morcov albastru pe o hârtie igienică? Cât de mult îi poate fermenta cuiva subconștientul pentru a vărsa o călimară de cerneală pe biata legumă?

   Din pantofi îi răsar, sfioase, șosetele. Mă isterizează negrul încălțărilor și albul imaculat al ciorapilor. Brusc, îmi apar în creier lăutari ieftini de cartier, cu chiștocul în colțul gurii, cămășile întinse la refuz pe burți, mirosuri ancestrale de transpirație amestecate cu parfumuri de talcioc, arcușuri dezghiocate ce nu mai atacă un portativ de ani de zile, simt taraful obosit, gata să se arunce în pat după o noapte de sârbe și ceardașuri. Omul meu e mai modern, însă. Pe albul șosetelor plutește o barcă. E construită din bețe subțiri, din acelea pe care se adună vata de zahăr. Sunt atât de uluit de ambarcațiunea pe care o văd, încât nu mă pot abține și o studiez în amănunt: comandantul își digeră liniștit trabucul, e tipul de om care umblă prin porturi cu ciocolată, scobitori și fond de ten în buzunar pentru damele care îi plâng pe umăr fără motiv, se bălăngăne de pe un picior pe altul. Și pufăie neconsolat. Are amurgul în tribord, se prelinge ușor pe geamul punții de comandă.

   Dar în compartimentul pe care îl împart cu astenicul de serviciu nu se simte fumul lupului de mare. Doar o atmosferă închisă în care clănțănitul macazurilor e des și strident. Prea țipător. Ca urletul unei rățuște de plastic care nu mai suportă mirosul de șampon și fuge în lume, disperată, flămândă, rupându-și aripile la decolare. Mi-a zis că-l cheamă Costel. „Știți să scrieți haiku-uri?”, mă întreabă. Sunt interzis. Omul a auzit de poezioarele cu ochii oblici, nu pot să cred. „Știu, dar ale mele sunt nerușinate, directe, lugubre deseori.” Cele pe care le scriu eu scutură cireșii de obiceiuri proaste și nu te lasă să admiri nici măcar o secundă oceanul acela de petale roz la care visează amorezii naivi. Nu pot să-l dezamăgesc pe noul meu interlocutor, nici nu aș vrea să-i dau curaj să continue conversația: e plictisitor, îmi explică acum de ce creionul pe care îl tot ascute are lemnul tare, iar mina de cărbune se fărâmițează cu ușurință. Bolborosește ceva de regimul alimentar al mamuților preistorici, cum că duritatea fosilelor lor depinde de ceea ce mâncaseră și din această cauză unele creioane sunt mai bune ca altele și pot dura mai mult.

   Nu pot să cred că am o asemenea companie de călătorie. Trenul a devenit un supliciu, mă rog după fiecare plecare din stație să deraieze. Să se așeze pe o coastă și să-și dea duhul în prima haltă pe care o întâlnește. Părăsită să fie: să nu existe acari, bariere, peron sau scaune pentru călători. Vreau să se răstoarne pe câmp, dacă e posibil, și să ningă peste vagonul în care sunt; să împietrim până ajung pompierii și ambulanțele la noi, gura să i se închidă automat și să nu-l mai aud emițând prostii apocaliptice despre pachidermele Pleistocenului. Nu am dispoziție, mă doare capul. E prea cald în odaia asta pe roți și miroase prea greu a valize, a scrumiere de aluminiu și a geamuri care nu se mai închid. Eu am nevoie de liniște. De o farfurie cu spaghete, un vin roșu și de iubiri concentrice fără draperii la ferestre…

Anunțuri