Cu Homer în miez de noapte

   Avem totuși ceva de împărțit, de la ultima ceartă mi se pare. Ai spus că vei rămâne cu partea dreaptă a străzii. Cea care se vede bine de la geamul din bucătărie. Se văd de acolo magazinul de pantofi, restaurantul, parfumeria și hipermarketul din care luai, îți mai aduci aminte?, conservele acelea cu măsline umplute cu ardei iuți, de nu le puteai ține în gură. Mi se înroșea fața când nimeream câte una în farfurie, iar tu râdeai de mine până ți se încleștau fălcile și trebuia să te oprești din cauza durerii de maxilar. Căutam repede o gură de vin, un lichid inofensiv, indiferent ce ar fi putut fi, ceva bun să-mi spele cerul gurii terorizat de jalapeños. Atunci înjuram mexicanii, ardeii iuți și miile de specii de boia, prafurile roșii nigeriene, piperul roz, huacatay-ul peruan și pe mama-natură care născuse iutele și mi-l aruncase mie pe limbă cu generozitate. Visam cascade cu ficat dulce de rață, să-mi potolească arsurile. Poate că m-ar fi salvat abstinența. Sau un card tăiat la timp cu foarfeca. Vezi? Am ajuns să fac confesiuni de tot felul. Un puzzle ineficient de informații despre rufele nespălate la timp, sunt obligat să etalez chinta regală a obsesiilor mele aici, în vitrină.

   M-am întâlnit aseară cu Homer. Părea îngândurat și trist. Umbla în picioarele goale prin sat, căutând un câine ce-i plecase flămând din curte. Uitasem că nu-i place ca animalele să sufere și ar face imposibilul pentru a le alina nevoile. Puțin îi pasă de gherilele urbane, de traficanții de hașiș care vând iluzii la semafor. Nu-l interesează deloc soarta oamenilor, pot să moară liniștiți. Nu va pierde o lacrimă, așa mi-a spus. Și a continuat să urle după câinele mort de foame. Din spatele lui venea Bart, țopăind pe un skateboard gata să se rupă-n două. Să știi că eu rămân cu partea stângă, cea pe care este barul cubanezei. Bine, ea a plecat de mult. Dar a venit o familie de chinezi. Aia mică e simpatică foc.

Anunțuri