Lampionul reginei în pielea goală

   Am toată libertatea din lume să mă mișc printre lanterne. Le construiesc noaptea târziu din hârtie, sârme subțiri și lumânări. Unii le spun lampioane chinezești. Sau japoneze, nici ei nu știu foarte bine de unde vin zburătoarele astea cu foc în stomac. Cu câteva săptămâni în urmă am trecut pe la vecinii mei și le-am spus că vreau să ne adunăm pe bloc, fiecare cu lanterna proprie, și să le dăm drumul să plutească în aer. Mi-ar plăcea să fie toate de culoare roșie, să pară că urcă la cer un ocean de mașini cu fundurile în sus și pedalele de frână apăsate. În jos va fi mai multă lumină. De la faruri. Mii de gură-cască își vor imagina că autostrăzile s-au mutat în văzduh. Și cimitirele de mașini, la fel.

   Nu știu de ce scriu despre baloane de hârtie cu căldură în interior, dar mi-am adus aminte că am avut un vis despre asta: jucam șah pe un zeppelin imens în compania unui bătrân pe care nu-l mai văzusem până atunci, apăruse pur și simplu în fața mea cu cutia sub braț și îmi promisese că îndeplinește dorințe dacă îi iau o partidă. Am ales atacul Nimzowitsch-Larsen și am așteptat ca bătrânul să se desfășoare. Îl bănuiam calm, calculat. I se citea experiența pe față. Îmi mirosea frica. În câteva mutări mi-a luat un cal, ambii nebuni, o tură și regina. A dezbrăcat-o, a urcat-o pe umăr și a dispărut din fața mea pe o frânghie, în jos. Nu mi-a îndeplinit nicio dorință. Mă rog de atunci doar să mi se dezumfle buzele.

Anunțuri