Negustorul de pipe

   Mă relaxează nopțile imprevizibile. Le înțeleg ca pe o călătorie cu un autobuz învechit, rostogolindu-se prin hârtoape, răcorindu-se prin ochiuri de apă, m-am simțit mereu comod în liniștea care stăpânește pentru câteva ore viețile din jur și se lipește de răni ca un plasture din bătrâni. Noaptea mă invadează zmeie care îmi ridică cuvintele în aer, le plimbă prin lume și le oferă guri proaspete de oxigen ca să se poată transforma în stări. Mă înalț și eu câteodată împreună cu ele, mă trezesc cu ațele înfășurate în jurul degetelor și zbor: e un voiaj mut peste case și străzi, peste orașe amorțite în paturi calde, văd cum ies furiile din oameni și își dau duhul în perne sau pur și simplu se furișează, discret, în timpul somnului, prin geamurile larg deschise.

   Atunci mă uit la toți și la fiecare ființă în parte; cum se rostogolește, cum își alină durerile de ficat, cum face dragoste, mă înduioșează felul în care se dau cu creme pe arsuri și grija cu care își păstrează lentilele de contact în paharul de pe noptieră. Vreau să știu cum respiră și unde își ascund răutățile, sunt mereu uimit de piepturile care se ridică și coboară ritmic, de aerul rece care intră prin gură și de fluxul fierbinte care iese din nări. Acolo mă opresc din zbor, îmi fac repede o cafea și plec mai departe. Vorbesc cu somnambulii, îi iau de mână și îi îndepărtez de balcoane, le întorc cheile în broaște ca nu cumva să rătăcească prin frigul intersecțiilor sau să fie călcați de vreun dezlânat pe patru roți. Pe cei profund dezorientați îi lovesc ușor în bărbie, le ofer puțină cafea din termosul meu și stau cu ei până se liniștesc și pot să-și reia somnul.

   Mă întreba mai demult o femeie dacă am găsit ceva pe „Drumul Damascului” din mine. Nu am știut să-i răspund – nici nu era momentul – pentru că se făcea noapte, ea împărțea semnături, zâmbete, bomboane, și căutam cu toții un bar în care să petrecem câteva momente și să despicăm vorbe-n patru.

   Caut bunătatea din ceilalți, vreau ca fiecare să se prelingă prin propria-i viață fără să clintească nimănui nici măcar un fir de păr din cap, mi-aș dori să nu consumăm nimicuri și obsesii, să nu scrâșnim zilnic din maxilare pentru a ne consolida bunăstarea și fericirile amăgitoare. Îmi place drumul, îmi plac pingelele care se rup și morții de sete cu care mă întâlnesc. Dar nu caut nimic. Habar nu am unde e Damascul și dacă acesta are vreodată planuri pentru a se stabili în mine.

   De multă vreme m-am obișnuit cu ideea că pașii sunt cei mai importanți și că fiecare are ritmul lui, bine stabilit, bine croit din genă, ajustat pe alocuri de șansă și de locul în care se naște. Pe drumul meu este mult praf și mă bucur. Îl adun și îl amestec cu apă. Ies niște păpuși extraordinar de frumoase, coapte în soarele deșertului. Ele devin parteneri de discuție în nopțile în care nu pot zbura. Atunci când zmeiele au alte treburi și lasă cuvintele să se odihnească în mine.

   De foarte mulți ani de zile mă străduiesc să merg mai des prin pădure. De acolo se văd altfel orgoliile. De fapt nu se văd deloc. Dispar complet, se împreunează cu praful de pe uliți și devin inofensive. Își pierd din forță, ca un cristal de sare aruncat pe botul unei balene în mijlocul oceanului. Caut un munte de chihlimbar ca să-mi fac muștiucuri pentru pipe. De aceea urc și scotocesc cu rucsacul în spate. Le vreau colorate, să poată trece lumina prin ele și să mă mir când se desface în nuanțe. Am crezut că fumul poate readuce la viață insectele congelate de milioane de ani în piatra aceea multicoloră, că poate să aibă un efect special asupra lor. E o iluzie, știm cu toții, dar vând pipe pentru a putea să caut mai departe muntele colorat, trebuie să vină ziua în care voi putea să scriu ”Gata, se mișcă, furnica asta adormită a început să dea din picioare!” și doar atunci mă voi bucura pe deplin.

Anunțuri