Carlota

   Știu doar că trăiește în Montellano, aproape de plantațiile de tutun din Tamboril. Mai multe nu am vrut să aflu, am lăsat-o să mi se dezvăluie, să se dezgolească singură după cum crede de cuviință. Vorbim rar, înfruntând metehnele tehnologiei moderne; la mine e noapte târziu, nu mai urlă nimeni în cartier, au tăcut claxoanele, doar autobuzul care mă leagă de capitala de provincie mai sparge noaptea din oră-n oră. Acolo abia începe să se întunece. Valurile calde ale Atlanticului de seară se întorc acasă, bărcile vin din larg cu plasele pline de pește, pisicile din port ies flămânde în întâmpinarea lor, iar în cafenele barmanii scot pe tejghele primele sticle cu rom. Aș vrea s-o cunosc. Să mă învețe cum se frig bananele în ulei și cum se fierbe orezul în coajă de palmier. Vreau să ne legănăm împreună în hamac. Să ne împletim umbrele fugărite de lună pe plajă și să ne adâncim tălpile în nisip. Mă tachinează mereu din cauza accentului pe care îl am, spune că spaniola pe care o vorbesc e prea rigidă. Ca un perete de castel. Îi lipsește tonul felin pe care îl au locuitorii din Caraibe, dar tocmai acest lucru o surprinde plăcut. Când o prind cu chef îmi povestește despre visurile ei: ar vrea să părăsească insula și să-și refacă viața în altă lume, cunoscută doar de la televizor, din filme și documentare, îi plac mașinile mici, roșii, cu tetiere din catifea bej și covorașe moi din pâslă în nuanțe deschise. Îi este dor să se plimbe cu trenul prin munții Alpi, deși nu i-a văzut niciodată, să urce cu telefericul și să se arunce în hăuri pe schiuri, îi plac străduțele Parisului, tarabele cu mii de cărți și prăvăliile cu brânzeturi. Fascinația sufletului scăldat de ape pentru înghesuiala urbană, pentru frecușul zecilor de mii de corpuri între ele, în metrou, în piețe, pe bulevarde, zumzăitul bistrourilor, nemișcarea statuilor umane de bronz, interfoanele care nu tac, amestecul citadin al pieilor de toate culorile, aromele de pe haine, rimelurile scurse de pe gene și clătitele cu cremă de ciocolată împachetate acolo, pe loc, printre umbrele și câini în lesă.

   Eu caut să fug de toate astea și vreau să o conving să mă primească în azil. Acolo, pe bucățica ei de pământ înconjurată de valuri și apusuri. Nu coincidem. Ne rotim ca acele unei busole îndărătnice, căutăm norduri noi și poli excentrici. Vreau să evadez din jungla de beton, iar ea, fragedă, tânără și neștiutoare, caută să se piardă în nebunia de aici. Nu are bani să vină. Eu nu îi voi trimite niciodată. Egoistul din mine vrea doar să profite de situație și să știe că există undeva, departe, o sclavă fragedă care taie la perfecție frunzele de tutun pentru plăcerea mea dementă.

Anunțuri