Fast-food cu Fetească și sos picant

   Mă părăsesc nevrozele. Lent, se mai uită în urmă din când în când, nu care cumva să mă lase rănit sau trist și neconsolat. Aflu că au plecat cu chirie departe, undeva într-un sătuc de munte, cu puține case, câteva străduțe bătute-n piatră cubică și un felinar mort de plictiseală care pâlpâie lângă cișmea. Nu le mai vreau. Începuseră să cântărească prea mult, îmi apăsau capul într-o parte. Ajunsese să se odihnească pe umăr. Arătam că un biet cocoșat ce nu putea să scruteze lumea decât pe orizontală. Ochiul stâng mi-l apăsa pe dreptul și mi se lipiseră nările într-un mod foarte ciudat. Nu mai intrau în ele zorii zilei, aburii de cafea, nu mai aveau loc mirosurile cu care mă obișnuisem. Eram pierdut, așa, într-o rână: rătăceam pe lângă ziduri și le curățam ridurile, le sărutam firele de iarbă ieșite dintre cărămizi, le vindecam rănile și urmele adânci de cuțit lăsate de nebunii care fac din noapte o orgie a vendetelor spontane. Știam fiecare colțișor din cartierul meu. Îl măsuram cu piciorul în orar nocturn, odată cu bufnițele și gunoierii, mă îndrăgostisem de covrigărese și de ființele acelea chinuite care munceau la fast-food. Nu le mai dădeam comanda, nu mai deschideam gura; mă așezam cuminte la tejghea, încercam din răsputeri să-mi ridic capul de pe umăr și le făceam cu ochiul. Cu cel odihnit, desigur, cu nestrivitul: „Unul de pui cu sos picant și o stacană de cola. Rece, cu două paie. Fără gheață dacă se poate!” – ceream cu o simplă mișcare din sprâncene și mă prăbușeam pe băncile tapițate ale restaurantului.

   Mestecam îndelung și priveam oamenii prin fereastră. Scămoși, triști, grăbiți, cu mâinile adâncite în buzunare, unii se închinau în fața bisericii, alții călcau direct în băltoacele generoase de pe trecerea de pietoni și-i înjurau cu sete pe șoferii care nu micșorau viteza. Carnea de pui părea siliconată. O mutam de pe o măsea pe alta și o sugeam, căutând să-i găsesc gustul, să-i răpesc proteina din mușchi. Puneam bucățele de șervețel rupte pe pervaz și suflam ușor peste ele. Se ridicau pe rând, mă salutau zâmbind și se întorceau pe călcâie la locul lor. Unele deveneau pânze de iolă pe o mare de cola fără acid. Celelalte, mai micuțe, cădeau sub masă și se umpleau de praf, de apă și de grăsime. Nu poți naviga cu așa ceva, e împotriva firii, se răzvrătește Poseidon și te scufundă în propria mizerie îmbățoșată de certitudini. L-am invitat pe Dumnezeu în seara aceea la un pahar cu vin. Aveam o sticlă de Fetească Neagră, păstrată de ani de zile în dulap, printre pulovere. Aș mai fi găsit niște băutură, ceva de mâncare și un pachet de cărți să-ncingem un șeptic, dar nu eram convins că oferta ar fi stat în picioare. M-a privit cu ochiul sănătos – nu era stăpânit de nevroze ca mine – și a declinat învitația. Cred că a și râs puțin în barbă, a deschis cu grijă ușa restaurantului și a dispărut. Am tăcut ca un „autohton fără defect”, vorba lui Minulescu, și mi-am făcut autocritica până în zori, acolo, tolănit, cu paiul între dinți, sorbind tacticos din zeama dulce și colorată.

   Am devenit de atunci mai înțelegător, privesc lumea cu ambii ochi, pe verticală. Orașul, în schimb, este mai tern. Tulburările sale nu au găsit încă o gazdă primitoare și de aceea îl văd cum se chinuie, cum i se contorsionează străduțele, parcurile și oamenii. Nu circulă apa caldă prin țevi, femeile nu mai folosesc uscătorul și ies din casă cu părul ud, despletite, cu medalioanele puse invers la gât, lovesc sălbatic cu tocurile pe caldarâm și se enervează din nimic. Am terminat ultimul dumicat de pui cu gust de linoleum și mă țintuiește locului un gând înfiorător: ce am face oare dacă acum, într-o oră sau două, o zi sau două, ne-am trezi cu toții dintr-un somn ciudat, ca după o apocalipsă nucleară? Cine dintre noi ar mai inventa roata, hărțile, dinamita, chitara, sucul insipid, roșul semafoarelor și sandvișul rapid cu dâre de carne și castraveciori murați? Cine ar mai pune cârpe ude peste zâmbăreții care sar gardurile ospiciilor? Dacă aveți un pahar în plus, veniți. Am găsit tirbușonul.

Anunțuri