Lecția cu fusuri


   Obișnuiesc să mă urc pe pereți și să observ lumea de acolo, de sus. E mică, încape oriunde, indiferent dacă aș înghesui-o într-o cutie sau în sertarul cu linguri. Îmi place enorm să mă așez pe ramele pline de praf ale tablourilor, pe limbile ceasului, să învăț fusurile și să mă înțep în ele, să mă rotesc odată cu ventilatorul din tavan sau, pur și simplu, să stau cățărat pe ușă și să mă închidă oricine, fără să fiu văzut.

   E un obicei trist, știu, dar nu găsesc nimic mai plăcut de făcut. Acopăr geamurile cu hârtie neagră, pun cârpe ude în cadrul ușii și ard mănunchiul de artificii pe care îl păstrez pentru sărbătorile de iarnă. Nu am răbdare, mi-e sete de scânteie și de mirosul de praf de pușcă, de petarda înfometată care mușcă abrupt din timpan. Printre bubuituri văd oameni singuri. Sau ceea ce mi se pare că a mai rămas din ei: unii au picioare pe umăr, legănându-se cu un gen de grație suspectă, sunt răvășiți, roșii la față, cu hainele rupte și mânere de valize în mâini. Bagajele nu sunt, nu se mai zăresc. Mai au unii niște cărucioare – ca acelea de butelii, dacă vi le mai amintiți – în care au așezat copiii cu animalele de companie în brațe: căței speriați, păsări fără colivie, un hamster căruia nu i-a pierit pofta de ronțăit din priviri și doi peștișori roșii într-o pungă de plastic. E un pelerinaj zgomotos, cu fum și răcnete în spațiu închis. Nu iese nimeni din cameră, nu există lumină. Aerul se termină, iar eu mă rotesc, călare pe minutar. Cât de cât fericit.

Anunțuri