Citadine

   Zidurile au viață proprie. Respiră, ascultă, știu să respingă și să primească. Sunt ființe vii care te mestecă, te digeră și te expulsează. La fel și pietrele care se încolonează cuminți pentru a ridica pereții. Cele rotunde sunt mai tolerante, mai docile. Rocile ascuțite devin mai arțăgoase, mereu dispuse să taie în carne vie și să te părăsească plin de sânge, la marginea drumului. Aș cumpăra o bucată de oraș. Să fie a mea, cu acte de proprietate. Ador să pun lacăte care să ruginească în ploaie, să fie linse de câinii care trec în toiul nopții pe poduri, pe sub streșini, aș vrea să urle haitele în cor și eu, împreună cu angoasele mele, să fim în tranzit. Prefer partea încălzită de soare, fără igrasii inutile. Vreau bucata aceea de târg care se lățește ca o turtă moale, făcută cu prea multă apă: nu ar fi nevoie de sobe în iarnă, de lemne, nu s-ar urca pisicile pe teracote, nici nu ar tropăi pe acoperiș ca să se împerecheze furibund până când iese soarele. Nu-mi place miorlăitul insistent ce nu mă lasă să dorm. Nici bătăile nocturne de stradă, urmele de gheare pe uși, pe brațe, nici măcar arcuitul lângă picior nu îmi mai produce plăcere ca altădată. Sunt prea bătrân și mult prea nerăbdător, mă văd tot timpul sprijinindu-mi spatele de un perete rece și se mișcă pământul cu mine în toate direcțiile. Din ce în ce mai iritabil, nu sufăr efuziunile, săruturile de la distanță, sunt nervos și vreau să urlu de la balcon tuturor faptul că am aflat că moartea are reguli la care eu nu pot să particip. Dictează diagnostice și își freacă piatra pe coasă râzând famelic de noi toți, slabă, odârlită, cu dinții galbeni ieșiți din mandibulă.

   Vecinii mei sunt din ce în ce mai mici și neajutorați, se stafidesc în comun și se urăsc dimpreună, dar îmi plac astfel. Îi am la îndemână, îi simt ca pe niște pioni debili pe tabla de șah, așteptând imobili să li se taie gâtul. Nu mă mai opresc pe stradă, nu se mai uită după mine, simt cum idioțenia unora nu mă mai strivește și mi-e bine. Nu mă mai întreabă ce hram port, nu mai vor să afle de unde vin și ce caut în viața lor. Merge fiecare în treaba lui și mă lasă să respir. Seara, când se liniștește atmosfera și mai aud doar câteva voci rătăcite prin fața crâșmelor, mă întreb cum arată oamenii între cei patru pereți ai lor. În viața lor secretă, anostă ca bățul de acadea ros la nesfârșit. Mi-i imaginez cum se sufocă cu boilerele blocate, cum se scobesc în dinți cu picioarele furculițelor, de parcă toată planeta s-ar nărui dacă frunzele de salată ar dormi acolo. Îi văd cum își aruncă șosetele la marginea patului, pe care o scot prima, dacă rup și ei, la fel ca mine, fermoarul de la rochia nevestei atunci când sunt rugați să o ajute, cu care mână țin ceașca cu cafea dimineața sau, la fel de penibili ca subsemnatul, își sodomizează degetele de la picioare lovindu-le în mod repetat de tocul ușii. Aș vrea să știu cum se înțeleg cu nașii, cu verii, de câte ori și-au înșelat nevestele sau cum au deblocat ușa în ziua în care și-au uitat cheile în casă. Îi văd cum joacă table în parc sau la terasă, resemnați în fața paharelor cu vin reprobabil, cu câinii legați de piciorul mesei și cu țigările în colțul gurii. Pulurile lor rostogolite, lucioase ca oasele morților paleozoici, mă asurzesc, îmi produc o stare de amețeală pe care nu o pot asemăna decât cu un tirbușon vârât în nervul celei mai cariate măsele. Discurile negre și albe care se rotesc pe bucata aceea de lemn colorat m-au obsedat mereu. Farfurii zburătoare care lovesc în starea mea de calm. Nu am fost niciodată un bun jucător, am învățat târziu să mă acopăr și să fac repede porți în casă, iau bătaie sistematic și mă plictisesc cu ușurință. Zarurile, în schimb, mi-au dat mereu o senzație de confort. Nu au avut remușcări în a mă face să pierd sau să câștig. Se lovesc de marginile de lemn, căpiate, gălăgioase, își turtesc în neștire capetele cubice de plastic. Sunt cel mai imparțial judecător posibil. Eu, diletantul infailibil, aș umple sălile de judecată, cofetăriile, academiile și lupanarele cu zaruri. Să se împartă la rece dreptatea, să ne ofere ceea ce merităm: absurdul, așteptarea, plăcerea și crizele de isterie prin care trecem. Să fim conduși de zaruri și de norocul legat la ochi. Le-aș lăsa plăcerea de a ne mutila soarta. Să fim aruncați arbitrar în brațele morții care stă, poftind la carne proaspătă, la pândă. Pe rând, șase-șase. Cum îi vine fiecăruia norocul. Nemulțumiții să facă o fiertură din ele și să bea, pe stomacul gol, câte puțin în fiecare dimineață.

   Nu știu ce fel de final va avea bucata mea de târg. Încă nu m-am hotărât. Poate că o voi crește. Sau poate că o voi vinde în următoarele zile. Ar fi bine să găsesc un cumpărător zdravăn la cap, un om care să se trezească bine dimineața, nu un consumator febril de slană cu avocado și mămăligă cu icre de Beluga. Am nevoie de cineva sătul de bandele de rock de provincie care îngaimă refrene cetățenești-electorale. Ele trebuie exilate într-o taiga inexistentă, congelată, să cânte cu renii și lichenii, nu le mai pot asculta cum terorizează mulțimile cu hăhăiala lor impertinentă, călare pe motoarele ce urlă ca niște râșnițe castrate. Vreau un partener care să știe că mulți oameni nu vor muri pentru simplul fapt că habar nu au că s-au născut. Trăiesc inert. Sunt supți de gravitație și se preumblă pe trotuar cu covrigii în mână, absenți, hipnotizați de mașinile care se rotesc, de căldura lipicioasă care se așează pe faruri, privesc la hainele de pe sârme, urcă o stație și coboară din tramvai la cealaltă, înjură printre dinți cu pizmă și mai scuipă îndârjiți o salvă pe podeaua acoperită cu cauciuc. În bucata mea de oraș nu vreau să circule tramvaie mizerabile. Le voi impune viză, apă, săpun și aer. Nu vreau să pută nimeni și mi-ar plăcea ca toți călătorii să știe că brâul Cosânzenei nu poate fi redus doar la culorile prismatice, așa cum a făcut-o Newton mai demult.

   Aud în bucătărie un zgomot ciudat. Știu că mi-am pus oalele la locul lor, nu are ce să zdrăngăne în halul ăsta. Un deget strâmb încercând să penetreze o folie de plastic, e parcă o bătaie surdă într-un capac pe care nu l-am strâns bine. Poate fi unul dintre piticii alcoolici care se aruncau de pe stânci într-una din poveștile mele. L-am salvat într-o noapte în care și eu rătăceam printre valurile din apropierea falezei. Eram cu barca pneumatică, frig, îmi înghețase pelerina și se nășteau ace de gheață în frânghia ancorei. L-am zărit pe piatra aceea imensă, cu o lanternă în mână pe care o rotea deasupra capului. Era puțin mai gras decât un licurici, dar imposibil de oprit. Se agita, sărea, arunca din picioare smulgând smocuri de iarbă. Îmi arăta o pleoscă mare, legată cu o curea fină, în care urla că mai are câteva guri de rom și făcea semne că vrea să le bem împreună. Oscila. Voia să se arunce de acolo și să ne îmbătăm în barcă, ca doi golani sărați, uzi până la piele. Dacă nu ar fi schizofrenic și ar înceta să mă viziteze noaptea, dacă nu s-ar arunca de pe șifonier trezindu-mă din somn, ar fi fost de mult partenerul meu de afaceri. E un tip simpatic. S-a mai îmblânzit de când l-am lăsat să doarmă în balcon, dar nu am destulă încredere în el.

   Mai stau câteva momente în pat. Îmi pocnesc oasele și casc în mine. Dacă deschid gura voi începe să urlu. Azi sufăr de sindromul lupului fără zăpadă, miroase a coajă de ulm și a prosoape ude. E răcoare totuși, fâlfâie perdeaua, se aud lanțurile pe care le trage barmanul de la terasa de jos. Eliberează scaunele și mișună cu mătura printre mucurile de țigară de azi-noapte. Auzeam o voce răgușită cântând calipso, o femeie care tușea strident și își chema copilul, iar undeva, în fundal, sirene de ambulanță. Acum e liniște, bolborosește doar mașina de cafea și ies aburi prin țumburucul de inox care încălzește laptele. Îmi place ideea de a fi proprietar pe clădiri, pe stâlpi, pe linii de troleu și boscheți crescuți în silă, pe semne de circulație și sensuri giratorii, pe semafoarele care clipocesc nătâng fără sincron, îmi surâde să arunc în orice moment cu var albastru pe blocuri și să pot presăra piper în înghețata tarabagiilor. De aici, orice vis îmi pare realizabil. Se poate reconstrui totul doar printr-o linie trasă cu creta pe asfaltul scornit al minții. Cu capul pe pernă, îmi împart orașul. Și încerc să nu tușesc cu putere. Mă dor plămânii și florile așteaptă ploaia.

 

 

 

Anunțuri