Nu suntem pești

   Serile petrecute în curte, lungiți pe covoarele țesute la război, picurau lacrimi și fuioare de abur din cer. Ți le mai amintești? Mai știi când noaptea ne gătea tartine și cafele ca să ne putem ține pe picioare? M-ai lovit atunci cu Naum peste gură: „Podul s-a înecat / Nunta va trebui să treacă dincolo în bărci / Cu mireasă cu tot.” Eu nu am uitat nici acum, tresar deseori în pat și rămân treaz până dimineață, ca un pui de popândeț speriat de cucuriguri: făceai ca orele acelea să fie adânci și negre, stelele se vedeau ca niște cercei de lumină agățate de urechi, iar noi chiuiam cu sticlele la gură, amețiți de fum și de cucuvelele care nu încetau să ne imite. Întunericul se subția, avea uterul uscat de atâta liniște. Și acum, după zeci de ani, trec pe lângă casa ta și întreb scândurile din gard dacă mai trăiești. Văd banca pe care urcam în nori și coboram doar când sufletele ne erau trase înapoi de foamea dintre pahare. Câinii nu mai sunt nici ei. Molâul galben cu nasul de sfeclă a murit în lanț, bătrân și obosit, pe oasele lui, dar mi-au zis vecinii că-i sticleau ochii după o bucată de ciocolată, chiar și-așa, amorțind cu botul pe labe. A venit după tine, lătrând amar. În locul lui au apărut doi cățelandri cu idealuri, dau târcoale și, neliniștiți, păstrează aparențele. Își imaginează că vor crește demni, cu penițele numai bune să înfioare mulțimi.

   Mi-am adus aminte de noaptea aceea de august. Din spatele casei se prelingea frigul prin pădure, rostogolindu-se către oraș. Era totuși cald în curte, nu se răciseră pietrele și spuneai că ai văzut copacii plini de țurțuri de sare. Am vrut să urc pe gard și să mă agăț de ei: albi, culoarea caimacului, îndemnau la degustare. Voiam să-i ling. Mi se făcuse deodată sete, simțeam cum cineva se chinuie să-mi fete cratere în cerul gurii, să sape în gingii, căuta să-mi caște larg maxilarul, și mă durea totul. Eram uimit, tu convingător: „Hai, încearcă să-l atingi pe cel mare, țurțurele acela curbat de lângă mănunchiul de nuci verzi. Spune-mi ce gust îți lasă în cerul gurii, cum îl ronțăi, dacă vei mai repeta experiența.” Râdeai în hohote și desenai cu mâinile hectare de nori uriași ce plângeau de undeva, de sus, gata să-ți inunde curtea. Se rostogoleau primele valuri răcoroase către casă. Masa, băncile, trupurile copacilor, paharele de pe prispă, erau toate calde. Se abureau doar ferestrele. Casa începuse să semene cu o fată acoperită la ochi, lăsată singură, goală, în mijlocul pădurii. Se așeza bruma pe dinăuntru. „Ale cui sunt degetele care scriu pe geamuri?” te întrebam. Nu ai răspuns niciodată și asta mă înverșuna, căutam să descifrez cuvintele, silabiseam, legam virgulele între ele și tot nu îmi ieșea nimic. Foile tale nescrise m-au crispat mereu, cele pe care le citeam la lanternă mă dureau fizic. Înfigeau stări, îmi încolăceau tenebre în jurul umerilor.

   Erai ciudat, Șerbane, păreai coborât de pe o corabie și chiar atunci m-am uitat de mii de ori în jur, mă speriasem, nu vedeam nimic din coaja aceea de barcă în care călătoreai. Mi-ai scris despre voiajele făcute, despre cum treceai prin vămi fără ca nimeni să te cunoască sau să-ți confiște fanoanele atât de greu obținute. Mi-ai trimis nenumărate scrisori și pietricele de pe plajele lumii, coji de ouă de broască țestoasă, fulgi roșii de tucan și piele de cobră, tutun ca să-mi pot îmblânzi viciul și poze cu negrese frumoase ieșind fără pudoare din ocean. Am colecționat nebuniile tale și mi-am adunat în cameră frisoane, am trăit ani de zile cu vedenii pe noptieră. Tot ce atingeam se transforma imediat într-un muson ce-mi ocupase mintea. Ai idee de unde venea mirosul de alge? Din spatele băncii, de unde apăreau noaptea vietăți cu cozile lor mari și se auzeau tot felul de clopote nebune? Mai știi că te-ai ridicat și mi-ai făcut semn să vin? Am crezut că se clatină lumea. Se crăpa pământul sub pașii noștri. Părăseam curtea și intram la tine în casă. Prima dată. Ai mers în fața mea cu paharul în mână și căutai cheile prin buzunare. Bolboroseai ceva despre un sfânt incapabil să deschidă porțile cerului și să se îmbrace ca oamenii. Am aflat atunci că și înjurăturile pot fi domesticite, puse pe banc pentru a fi șlefuite.

   Mă amuză și astăzi duhul acela naiv care venea din ceruri pe ușa din spate, se așeza cu noi la masă și ne ținea prelegeri despre bunătate, de parcă s-ar fi prăvălit peste noi butoaie cu blândețe și nu am fi băgat de seamă. Slăbit, vedea puțin doar cu ochiul stâng, îi tremurau degetele, iar vocea lui speriată mă făcea să zâmbesc. Știa oare că stăpânul lui făcuse pământul doar ca să ne fie iad? Chiar nu era conștient sau îi plăcea să se agațe de firele roșii și subțiri ale credulității astrale? Stăteam împreună câteva ore, vorbeam și tăiam felii de pâine pe care și le aduna într-un rucsac mic, purtat cu un gen ciudat de sfială pe umeri. Nu i-am zis niciodată că e rupt și că pâinea i se pierde pe drum. Știa, cred. Bănuiesc că ne vizita și ne căuta compania, găsind drumul datorită firmiturilor.

   La tine în cameră era beznă, instalată definitiv ca seceta într-o vară de foamete. Ai aprins un bec ce lumina un tablou mare, singurul pe care ți l-ai dorit mereu aproape. N-am aflat niciodată ce reprezintă, deși l-am privit cu sete, nervos, căutându-i unghiurile care să-mi deschidă mintea și tonurile de culoare ce m-ar fi putut ajuta să-l pătrund. L-am văzut ca un lan de grâu, niște ulcele duse pe umeri sau copii ce aleargă din fața furtunii. Un prim plan imens, galben, care înțepa la atingere. De aici și ideea mea că ar fi fost spice. În spate era un paravan cenușiu, probabil o vântăraie din acelea din Bărăgan, cu spini care taie obrajii și îți astupă ochii. Ai coborât tabloul din cui, cu grijă, privind precaut peste umăr, și mi-ai strivit în picioare tot ce numeam imaginație până atunci: l-ai dat la o parte și m-ai îndemnat să privesc prin gaura rămasă în perete. Nu mai era lumină în cameră, doar un gol prin care m-aș fi așteptat să văd muntele din care obișnuia să vină răcoarea. Nici el nu mai era acolo. Dispăruse fără urmă. Nu mai mirosea a pin, nici a cascadă, nu mai simțeam în nări dulceața mușchilor de pe copaci.

   Se vedeau valuri imense prin hăul din spatele tabloului: creste albe bătute până la refuz cu telul, algele fosforescente care se împingeau unele pe altele ca să ne acopere, încărcate de spumă și de nisip. Băteau în pereții casei, gata să-i dărâme și să se urce pe noi. Se pregăteau să ne călărească pentru a ne introduce în gură pumnul violent al tăcerii submarine. Era marea dincolo, dornică să ne strivească. Să fim mici, așa cum merităm să fim. Să ne supunem orbește. Mugea și ne cerea să capitulăm în fața albastrului său imbatabil. Am înțeles într-un final de unde veneau sunetele acelea înfiorătoare din spatele picturii și de ce numai în curte la tine se puteau mirosi ierburile marine, adânc, în străfundul nărilor. Pentru prima dată am văzut delfinii în realitate. Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu cozile. Am reușit să aud crâmpeie, unul dintre ei îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposibil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Nu suntem pești&8221;

  1. Cuvinte care picură emoții. Nori adunaţi deasupra amintirilor. Secetă de prieteni. Delfini liberi.
    Mulțumesc pentru prilejul de a mă oglindi în marea de dincolo de pereţi!

    1. O voi aduna în pungi. La fel și prietenii, pentru orice eventualitate. Cine știe, poate pentru un viitor refugiu pe vreo insulă.

Comentariile nu sunt permise.