Pasiențe în gară

   Mai stau câteva momente în pat. E o stare de pudoare existențială cu care mă confrunt în fiecare dimineață. Ce fac dacă mă trezesc acum? Umblu singur prin casă, număr plăcile de faianță, fac vocalize? E o zi ca oricare alta. Nu se schimbă nimic: bate vântul aducând un pic de confort dinspre nord, mă uit de la etaj la amărâții care își târăsc picioarele pe stradă și caut noutăți în ziar. Aceleași lucruri le pot face și mâine. De ce m-aș trezi la comandă? A cui? Nu e nimeni lângă mine. Un crainic răgușit anunță ploaie. Își scoate pelerina din buzunar și o rotește amenințător pe ecran.

   Tună o voce în parcarea din spatele blocului. Mă răsucesc printre arcuri și simt cum mi se rotește gâtul, ca al unui cormoran agățat de lună. Ghirlande cu becuri îmi clipesc în ochi, nu-i pot deschide. Am în cerul gurii gust de lipici și fire de mărar printre dinți. Noaptea rup iarbă, mi-e dor de verde și atât. Îmi pocnesc oasele de la mâini. Casc în mine, prelung. Mi se întind gingiile ca valurile unei bălți lovite de piatră. Dacă deschid gura voi începe să urlu. Sufăr de sindromul lupului fără zăpadă, mi-am dat seama abia când gerul mi-a bătut la ușă.

   Miroase a coajă de ulm și a prosoape ude. Se întind pături pe balcoane, femeile ies dezgolite la fereastră să ia pulsul timpului. E răcoare totuși, se clatină jaluzelele, se aud lanțurile pe care le trage barmanul de la terasa de jos. Eliberează scaunele și fredonează ceva, plimbându-se cu mătura printre mucurile de țigară de azi-noapte. Auzeam un glas ciobit cântând calipso, o femeie vorbea strident și își chema copilul, iar undeva, în fundal, sirene de ambulanță. Acum e liniște, bolborosește doar mașina de cafea și ies aburi prin țumburucul de inox care încălzește laptele. Îmi place ideea de a fi stăpân pe clădirile din jur, pe stâlpi, pe linii de troleu, pe boscheții crescuți din asfaltul orașului, pe semnele de circulație și sensurile giratorii, pe semafoarele care clipocesc nătâng fără sincron, îmi surâde să arunc cu albastru pe blocuri și să presar piper proaspăt măcinat pe înghețata copiilor.

   De aici, din pat, orice vis evadează din fantezie. Se poate reconstrui totul doar printr-o linie trasă cu creta pe asfaltul scornit al minții. Cu capul pe pernă, îmi împart orașul în pătrățele. Și încerc să nu tușesc cu putere. Mă dor plămânii și florile așteaptă ploaia. Voi încerca să mă trezesc până la urmă și să merg la gară. Am acolo o bancă pe care mă mai așez din când în când și fac pasiențe doar cu cărțile negre: mai trece un tren, văd un chip în viteză, îmi surâde repede și pleacă mai departe. Cad picuri. Se apleacă petalele. Aștept apusul cu gândul la haita de lupi.

@

Anunțuri

Publicat de

Paul Gabor

www.paulgabor.com