Linii

   M-au dezamăgit. Erau drepte la început. Acum s-au încovoiat, sunt bătrâne, nu mă mai ajută nici pe mine să gândesc. Aveam încredere în ele. Speram să fie mereu inatacabile ca o fortăreață din granit, dar coboară hoțește de pe pereți și se furișează printre picioare, legându-mi gleznele. Nu-mi plac dungile verzi, nici cozile de mop, nici măcar femeile care te iau lângă ele din milă, să le încălzești patul. În urmă cu câteva ore, mi-am zdrelit mâna într-un colț de geam și mi-am lins rana. E sărată și adâncă. Ciobul și-a dat întâlnire cu osul și mi-am amintit gâtul tău fierbinte care se plimba de la ușă la geam, căutând un punct de sprijin. Câteva guri de tărie și-ar putea face efectul, aș avea nevoie doar de două degete de coniac să torn peste tăietură. Să crească repede carnea și iarna să-mi dea buzna peste amintiri.

   Aud foșnetul frunzelor în cădere. Meduze colorate de celuloză care se predau pe asfalt. Au mai rămas câteva, înroșite, în vârful crengilor. Sunt cele din urmă, frunzele care vor să mintă vântul și țin cu dinții de locul în care au crescut. Par fuste ce alunecă și se împiedică de genunchi, ușor, să nu-l strivească. Chiar și acestea sunt rânduri false. O depoziție întârziată pe care o las aici, celor care vor să se joace cu cuvintele. Mă ocup astăzi cu frunzele și cu liniile, așa cum conțopiștii orfani își găsesc o activitate pentru a nu înnebuni de-a binelea.

@

Reclame