Satul celor opt pitici și jumătate

   M-am lovit de frumusețea locului datorită unei defecțiuni tehnice. Aici se află satul celor opt pitici și jumătate. În mijlocul hărții rupte. Nu există coordonate pentru voi, doar încrederea că ceea ce vă spun este adevărat: o haltă pierdută printre munți, greu de găsit, cu măsuțe în trei picioare aruncate alandala pe străzi și câini leneși care nu latră din orice. Aici s-au născut piticii. Prima oară cei opt, după care a venit și jumătatea. Unul minuscul, un breloc guraliv și arțăgos cu toată lumea, nervos pentru că nimeni nu-i dă importanță. Cum să ții cont de o jumătate de pitic? Ce să faci cu el? De unde să-l iei și unde să-l pui? Nu este deloc relevant în lumea sentimentelor. Le ciopârțește. Le minimalizează.

   Stă cât e ziua de lungă cățărat pe gard și aruncă cu bomboane în trecătorii ocazionali. Are un cap rotund care îmi amintește de sălile de bowling și de plictiseala celui care doarme pe marginea pistei. Ochi posaci. Un fes ațos îi atârnă pe urechea dreaptă. Nu pare să-i pese de aspectul de gloabă pe care îl are, nici de mirosul specific de bălegar pe care îl desprinde jacheta. L-am rugat să mă scoată din sătuc. A ridicat din umeri și mi-a făcut cu degetul: „Vino după mine.” Îl privesc din spate cum sare printre linii, cu o mână în buzunar și cu chiștocul în colțul gurii. Indiferent, aproape ostil. Nu-i pasă de mine. Sunt un călător ca toți ceilalți, doar că am avut șansa să mi se rătăcească trenul și să-i cunosc astfel colțul de pădure în care trăiește.

@

Reclame

Publicat de

Paul Gabor

www.paulgabor.com

Un gând despre „Satul celor opt pitici și jumătate”

Comentariile sunt închise.