O văd în fiecare dimineață. Îmi trimite semnale încă dinainte de a mă trezi. De obicei îmi lovește geamul și scâncește ca o cățea în călduri. Deschid ușa băii, îmi arunc cu apă pe față și o ascult. Azi nu are prea multe de zis. Stă, pur și simplu, și se holbează la mine. Pare mai dreaptă ca ieri. Udă, mângâiată de mături, acoperită de mucuri de țigară și de urme de pantofi, șerpuiește obosită printre boscheții parcului. Fierbe din cauza căldurii în lunile de vară, ca o fâșie de ficat pe plita încinsă. Și tace. Știe s-o facă. E complice, ne vede pe toți și ne cunoaște fiecare geamăt. Ne duce zilnic în spate și se transformă iarna în limbă de gheață. Mi-o fac brâu când bate vântul cu putere și sunt luat pe sus.

   Mi-ar plăcea să știu cum se croiesc dalele negre, cum stau meșterii asupra lor și le taie cu roata dințată, aș încerca să înțeleg cum urcă praful de două degete și plutește în atelier, intrându-le în nări. Se simte răceala cu care te primesc pietrele. Distante, ostile, de-o răutate tectonică. Poate pentru că nu știi să le calci? Știu foarte bine că minți și vor să-ți arate că nu pot fi duse de nas? Frigul șistului urcă perfid din tălpi până-n coșul pieptului. Ați stat vreodată cu rotulele înfipte în aleile reci ca un sloi de gheață? Se-aude ceva sau e doar aerul ce-și scoate mâinile din tufișuri? Sunt prea confuz, nu știu de unde apar semnele de întrebare. Și nimeni nu dă filmul înapoi. Aleea a terminat de scâncit și s-a retras la locul ei. Pe margine au apărut câteva vrăbii în frac. Sunt gureșe, nu au probleme. Doar o pungă cu semințe din care ciugulesc cu poftă.

@

Reclame