Ai rămas câteva minute cu fața în sus. Dormeai cu capul sprijinit pe marginea patului. Perfect întinsă. Ceva nevăzut te trăgea de degetele picioarelor și aduceai cu o zvârlugă cabrată, cu fibrele la vedere, tari, roșii. Invitau la desfrâu. Sânii tăi m-au sfidat în acele momente. Declaraseră război, nu mai erau deloc timizi. „Sutienul îi strivește și îi condamnă la defensivă”, parcă așa îmi spuneai odată. Sunt vorbele tale, la ora asta nu mai pot inventa nimic.

   E noapte, stau între două geamuri care se clatină unul pe altul. Simt un pic de frig pe spate și îmi amintesc liniștea de după. Nu te-am mișcat, nu am avut nici cea mai mică intenție să te învelesc. Ți-am atins doar de câteva ori palmele și genunchii. Am fost obsedant de precaut. Mă temeam să nu se aprindă brusc lumina în cameră și să-mi vezi privirile care se lipiseră de picioarele tale. Le legănai într-un fel cu care nu eram obișnuit. Nu amețisem încă. Ceva ciudat pentru mine, eu, cel care își pierde mințile în cele mai line curbe.

   Mi-am turnat vin și m-am tot întrebat „de ce atât de multe răni, de ce alegi să cazi de la înălțime, de ce îți tai singură coarda pe care mergi?” Am pierdut semnele de întrebare. Doar ochelarii de pe nas și privirile atente mă mai pot ajuta să înțeleg.

   Nu posed răspunsuri, doar cuvinte pe care nu le auzi. Acum sunt doar un pic nebun, mă joc cu iluziile mele și le șlefuiesc ca să-mi încapă pe câteva pagini. Mă uit cu poftă la plajele care te ating și sorb cu sete din mare. Îmi umplu gura și îmi țin respirația, aud cum cade apa în stomac și ești în sfârșit în mine. E un schimb echitabil, nu-i așa?

   Nu mai avem telefoane, te pot auzi acum doar dacă-mi desenezi sunete și mi le trimiți cu taxă inversă. Altă cale nu există, doar dacă vom găsi niște oglinzi imense în care să ne păstrăm imaginile, amintirile, mirosurile. Sau dacă vom folosi coduri pe care nici Morse nu le mai inventează.

Reclame