Sunt mai înțelegător. S-a schimbat ceva, aerul mă înțeapă altfel în piept, barurile se închid târziu în noapte, neoanele cântă, dansează parcă și bordurile pe care mă așez deseori. Privesc lumea cu ambii ochi, pe verticală. Nu cred că este ceva permanent. E doar o stare tranzitorie, ca atunci când diavolii mici și negri te invită la șuetă și tu nu îi poți refuza dintr-o inexplicabilă decență. Orașul, în schimb, este mai tern. Doar stoluri de manachini îl mai cutreieră la lăsatul serii și se aud țipete și plescăituri suspecte. Tulburările sale nu au găsit încă o gazdă primitoare și de aceea îl văd cum se chinuie, cum i se contorsionează străduțele, parcurile și oamenii. Nu circulă apa caldă prin țevi, femeile nu mai folosesc uscătorul și ies din casă cu părul ud, despletite, cu medalioanele puse invers la gât, lovesc sălbatic cu tocurile pe trotuare și se enervează din nimic.

   Am terminat ultimul dumicat de pui. Are un gust ciudat, de linoleum. Mă țintuiește locului un gând înfiorător: ce am face oare dacă acum, într-o oră sau două, o zi sau două, ne-am trezi cu toții dintr-un somn ciudat, ca după apocalipsă? Cine dintre noi ar mai inventa roata, hărțile, dinamita, chitara, sucul insipid de la dozator, roșul semafoarelor și sandvișul cu castraveciori murați? Cine ar mai pune comprese reci peste zâmbăreții care sar gardurile ospiciilor? Dacă aveți un pahar în plus, veniți. Am găsit tirbușonul. Promit să nu murim de sete la noapte.

Reclame