M-am întâlnit din nou cu el. Ne vedem des prin oraș pentru că locuim relativ aproape unul de celălalt. Ne zâmbim, îl împrumut cu bani dacă are nevoie și măsurăm cu rândul haosul din noi. Greșim tramvaiele uneori și ne prinde noaptea prin șanțuri, căutând bilete de întoarcere. Nu avem loc la sanatoriu, ne-au interzis accesul și ne-au recomandat terapie cu papagali peruani. Se spune că sunt răbdători cu suferinzii, în special cu grecii limbuți. Homer părea îngândurat și trist, tunica îi alunecase de pe umăr și o târa neglijent printre scaunele și mesele terasei. Umbla în picioarele goale, fluierând după un câine ce-i plecase flămând din curte.

   Uitasem că nu-i plac animalele care suferă și ar face imposibilul pentru a le alina nevoile. Puțin îi pasă de gherilele urbane, de traficanții de hașiș care vând iluzii la semafor sau de mesajele care ajung la destinație greșită. Nu-l interesează deloc soarta oamenilor, pot să moară liniștiți. Nu va pierde nicio lacrimă pentru ei, așa mi-a spus de mii de ori. Și a plecat să caute câinele. Mă uit în urma lui. Și-a rupt tunica. E decolorată de soare. Miroase a tacâmuri vechi și a ulei ars. Da, are un aer de sfârșit de lume, îi curg zdrențele de pe el și se freacă la ochi. Mereu și-i șterge cu nodurile degetelor, iar lacrimile îi curg libere în praf.

Reclame