L-am cunoscut târziu, după ce am intrat bine în maturitate. E un tip retras, fumează mult și consumă cantități enorme de limonadă. Îl găsesc des pe malul mării, scotocind cu degetele de la picioare după scoici și mucurile de țigară ascunse de „civilizații” planetei. A acceptat cu greu să mă apropii de el. Nu se înconjoară de curioși și de întrebări inutile, nu crede că e momentul să vorbească, să ofere explicații sau să înfrunte interogatoriile celorlalți. Doar în momentele de exaltare își lasă simțurile să zburde câteva minute, pentru a strânge aer proaspăt în plămâni. Sau poate că e doar un simulacru menit să înșele psihologii de cartier și să-i trimită, elegant, la plimbare? Nu lansez îndoieli, doar vorbim și schimbăm certitudini. Știu că din partea lui este doar o platoșă cu care mă ține la distanță. Doar el are dreptul să se mire. Eu am datoria să mă deschid.

   A acceptat să-l invit la o cafea și m-a întrebat, cu o lentă ridicare de pe scaun și o stranie apropiere de urechea stângă: „De ce gâștele nu mai salvează capitolii?” Cum să-i răspund? Mă irită faptul că sunt prins pe picior greșit, nu înțeleg gâștele, nu am fost niciodată pe aceeași lungime de undă cu spiritul lor eroic. De fapt, cum aș putea să formulez o concluzie care să-l mulțumească? Nu le cunosc atât de bine ca el pentru că nu mi-e sete de zbor și nu m-a învățat nimeni să comunic cu ele. Cum să mai salveze capitolii, dacă noi ne trezim cu dorința de a le dărâma din fașă?

Reclame