La metrou

 

   Nu știam că un zâmbet poate deveni simetric dacă vrea, că-ți poate țâșni violent din obraji și să se înfigă iremediabil în mintea mea. Zâmbet euclidian, măsurat cu rigla. Ai cretă pe obraji, eschimoaso. Credeam că doar cadânele din tablouri pot face asta. Ele au antrenament, râd la un semn și-și aruncă fustele cu clopoței dintr-o mișcare. Plâng de nevoie și iubesc insuficient. Devastator. Te-am așteptat toată seara la gura metroului. Au trecut vagoanele prin mine, mi-au străpuns plămânii în toate direcțiile. Făcusem franjuri din ziar, băusem toate titlurile. Urcau siluete obosite către mine, cu părul alb ieșit de sub căciuli. Coborau altele, cu salbe de covrigi în mână și felicitări făcute sul. M-am simțit o gânganie, pierdută printre miile de sălbatici grăbiți care tropăiau în subteran. Nu aveam importanță, nici dimensiuni. Nu reușeam să-mi amintesc de ce venisem acolo, în intersecție. Aerul cald urca din stație și îmi aburea, între plecări și sosiri, ochelarii. A nins cât te-am așteptat: am strâns zăpadă în pumni și am lăsat omulețul cu nas de morcov acolo, pe margine, să-i țină companie doamnei de la chioșc. Mi-am luat un rebus și am plecat mai departe. Spre altă stație, să te aștept și-acolo.

Anunțuri

Comentarii

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s