Nu știam că un zâmbet poate deveni simetric dacă vrea, că-ți poate țâșni violent din obraji și să se înfigă definitiv în mintea mea. Surâs euclidian, măsurat cu rigla. Ai cretă pe obraji, eschimoaso! Credeam că doar cadânele din tablouri pot face asta. Ele au antrenament, râd la un semn și-și aruncă dintr-o mișcare fustele cu clopoței. Plâng la nevoie și iubesc insuficient. Devastator. Te-am așteptat toată seara la gura metroului. Au trecut vagoanele prin mine. Mi-au străpuns plămânii în toate direcțiile. Făcusem franjuri din ziar, băusem toate titlurile. Urcau siluete obosite către mine, cu părul alb ieșit de sub căciuli. Coborau altele, cu salbe de covrigi în mână și felicitări de Anul Nou făcute sul.

   M-am simțit o gânganie pierdută printre miile de sălbatici grăbiți care tropăiau în subteran. Nu aveam importanță, îmi pieriseră dimensiunile. Nu reușeam să-mi amintesc de ce venisem acolo, în intersecție. Aerul cald urca din stație și îmi aburea, între plecări și sosiri, ochelarii. A nins cât te-am așteptat: am strâns zăpadă în pumni și am lăsat omulețul cu nas de morcov acolo, pe margine, să-i țină companie doamnei de la chioșc. Mi-am luat un rebus și am plecat mai departe. Spre altă stație, să te mai aștept un an și-acolo.

Reclame