Codobelcii

   Melcii nu sunt conștienți de nonșalanța cu care trec prin viață. Sunt copii ai pădurii, fructe ale copacilor, resturi ale răbdării care trăiesc printre noi și încearcă să ne arate că se poate și altfel. Nici prin cap nu le trece că sunt maiestuoși în felul lor, ar trebui să fie mândri de târâșul urban, cazon, aproape marțial, pe care îl au în zorii zilei. Nu au știut niciodată că dansul lor împleticit și umed, horele din jurul chioșcului de ziare în fiecare dimineață ploioasă, sunt indicii pentru somnambuli. Dârele lăsate în urmă devin patinoare pe care neatenții șerpuiesc în neștire. Ființe tăcute, atât de mici, creaturi prelinse printre tocuri de damă și chiștoace strivite. Zilele trecute vorbeam cu unul dintre ei, o căpetenie fioroasă cu antenele rășchirate, și îmi povestea cum se străduie să treacă strada doar pe dungile albe, evitând să cadă în hăul dintre ele. Acolo, printre petele albe ale trecerii de pietoni, începe necunoscutul. Coarnele nu mai folosesc la nimic, dispare veselia de care te poți îndrăgosti, nu-ți poți controla stările, hibernezi nostalgic cu o cană de cafea cu lapte între mâini și cam atât. Căderea în negru e ca supa tibetană de legume: necesară, dar oribilă. Spunea că e un abis, o pâlnie din care nu mai există cale de întoarcere. Prin care te rostogolești privind cerul cum se îndepărtează și se face mic – un vârf de ac albastru – în timp ce tu, căzutul, te-nfigi în fundul pământului.

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Codobelcii&8221;

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s