Inorogul

   E acolo, în penumbră. Cad firele cascadei peste el. Îmbătrânește. Tot mai alb, se ridică în două picioare, salută, nechează, trage cu dinții de crengi și se uită direct în ochii mei. Mă privește trist astăzi. Nu i-am adus cuburi de zahăr. Încerc să-l amăgesc cu două siluete portocalii pe care le țin în podul palmei. Am tăiat un morcov pe jumătate și vreau să i-l ofer. Îmi fac datoria și îl întreb dacă îi e bine, dacă e sănătos. Aștept un răspuns negativ. Poate ne putem juca. Vreau să ezite, să-mi arate că știe să greșească, să-l văd cum reacționează fără pastile la îndemână și fără apărare. E, totuși, un biet armăsar cu corn în frunte. După ani de zile de rătăciri, s-a preschimbat într-o gloabă lipsită de sentimente. Nu mai poate să muște. Îmi dă sfaturi și-mi râde în nas dacă insist să-l contrazic.

   Sunt un nimeni care și-a pus în cap să-i altereze bătrânețile iremediabil. Când îmi cere, îi povestesc despre oamenii cu care îmi petrec timpul discutând prostii despre viață, despre ratații care nu fac altceva decât să împrăștie răutăți și să sufle neîncetat în fundul unui ego lipsit de dimensiuni concrete. Îi mai descriu iubirile falite și intențiile mele neduse la capăt. Aștept să deschidă ochii. Uneori își îndreaptă cornul către mine și mă roagă să i-l învelesc în staniol. Îi este groază de insolație și de globul acesta care fierbe deasupra noastră. Și-a umplut cuierul cu pălării de paie și ne acoperă când stăm de vorbă.

Anunțuri

Publicat de

Paul Gabor

www.paulgabor.com