Cu lapte și pepite

   Avem o relație ciudată. De fapt, nu cred că este corect să-i spun relație, este mai mult o tatonare continuă, o horă în care ne rupem picioarele din curiozitate: îi place să mă bruscheze cu acorduri noi, sadice, aruncă cu partituri în mine și râde abia auzită din balonul cu aer cald. Stă învelită în pătură până-n barbă și mă pune să deschid geamurile. Îi este cald, transpiră, fire ude de păr i se ascund prin decolteu și se așează cuminți pe sâni. Acolo, sus, unde și-a agățat hanoracul în cui, nu mai sunt fulgi de zăpadă, nu mai există iarnă, nici acorduri imature. Se văd doar lanuri de rapiță.

   Ea cântă și hohotește pentru sine. Și-a pus pe cap un batic galben: „De unde a apărut nebunul, de ce, ce-l face să mă așeze pe picioarele lui abia acum?” Nu-i spun nimic, dar îi las cutia de rezonanță să o trezească, să primească impulsuri proaspete și aștept să-i ascult ecoul. În drumurile mele nu mai latră câinii, se dau pietrele deoparte și pot să calc pe ele ca pe bile moi de cauciuc, colorate, mirosind a lemn de mesteceni toropiți de sobă și a leghicer din fire de izmă creață. O las acolo, pe pietrele marelui oraș, dar mi se face dor de tren și de stațiile în care zac deseori cu privirile înfipte în cișmele.

   Mă mai sună din când în când, își hrănește pisicile și construiește miracole din bucățele de hârtie. Și-a cumpărat o piatră rotundă, din aceea care se rotește și poți face ulcele din lut pe ea. Îmi trimite fotografii cu solnițe și castroane în care să-mi fac micul dejun. Îi plac cerealele amestecate cu smochine deshidratate și lapte rece. Mă așez lângă frigider cu cutia în brațe. O țin în palme. Mă frig gradele înghețate, dar nu pot să o dezamăgesc. Cu prima ocazie am să-i arunc și câteva pepite de ciocolată neagră. Și am să-i spun la ureche că nu merge liftul.

@

Reclame