Am văzut într-un târziu marea la răsărit și la apus, am lăsat-o să mă ude și să mă umple de sare, să mă ascundă în larg, acolo unde mi-a băgat frica în oase, nemaiputând să înot spre mal. Scoicile mi-au tăiat tălpile și mi-au crestat gura. Îmbătrâneau în soare, invadate de picioare, de burți și saltele de plastic, de sticle de bere și broșuri cu poezii. Câteva valuri mi-au acoperit nările ca să-mi arate mie, neajutoratul biped, că mă pot domina, indiferent dacă se nasc reci sau calde. O perioadă ne-am înțeles destul de bine. Chiar ne vizitam zilnic, ne întrebam unul pe celălalt de sănătate: „Ce faci? Căluții tăi de mare cum o mai duc? Știu să sară, au mai crescut?” Și ne împrumutam, reciproc, frustrările.

   Eu îi lăsam pe mal dorința de a nu muri prea repede, îi povesteam cât de tare mi-aș dori să călătoresc, să sar de pe un continent pe altul și să cunosc oameni, iar ea mi se plângea că nu poate să geamă mai tare. Îi lipseau sunetul acela fioros care îți îngheață sângele în arteră când îl auzi și mugetul valului care se ridică deasupra capului cu câțiva metri, pregătindu-se să te sfârtece ca pe un albuș sărit prea devreme din ou. Mereu a vrut să fie mai zgomotoasă, să impună respect, și-a dorit să fie rece chiar și în lunile fierbinți ale anului. Pentru a-și legăna bărcile în liniște, pentru a săruta stâncile la miezul nopții.

Reclame