18 ani de Căpșunistan

Mâine-poimâine împlinesc 18 ani de Căpșunistan. Optsprezece. Ani. O perioadă de timp în care:

… niciun polițist nu m-a tratat de sus, nu am văzut tupeul cum respiră prin uniformă,

… niciun funcționar public (de la mărunta primărie, până la nivel de minister) nu m-a privit printre gene, acru, distant, disprețuitor,

… nicio asistentă, niciun medic, nu mi-au cerut plicuri cu bani sau ciocolățele pentru serviciile oferite,

… nu am auzit în presă cazuri asemănătoare cu mizeriile gen „Ciomu, Lascăr, Burnei, Lucan”. Eventualele derapaje pe care le-am văzut în presa spaniolă s-au soldat cu demiterea imediată, retragerea licenței și închisoare, după caz.

… nu am auzit la tot pasul cazuri de corupție în care s-au furat zeci de milioane de euro. Există hoți și aici la nivel înalt, dar există și procese, și închisoare, și pedepse în funcție de gravitate.

Nu este un sistem perfect. Spaniolii sunt departe de ceea ce ne-am imagina a fi o societate ideală. Dar sunt altfel. Reacționează dur în fața impertinenței statului, a legilor proaste, a politicienilor care întind coarda. Ies cu milioanele când e nevoie și nu îi mișcă nimeni din stradă până când mișelia pusă la cale nu dispare.

Am avut tot timpul din lume să-i cunosc și să-i compar. S-au trezit din dictatura franchistă și reprezintă un corp viu. Sunt o societate din ce în ce mai liberă, mai deschisă, mai tolerantă. Au văzut că extremele sunt toxice și încearcă din răsputeri să se poziționeze mereu în centru, căutând echilibrul care însănătoșește o nație.

Și mă întreb mereu: nouă cât ne mai trebuie?

Preluat de Republica

Anunțuri

Publicat de

Paul Gabor

www.paulgabor.com