Cărări siriene

   Mă întreba demult o femeie dacă am găsit ceva pe Drumul Damascului din mine. Nu am știut să-i răspund atunci. Nici nu era momentul, pentru că se făcea noapte, ea împărțea semnături, zâmbete, bomboane, și ne uitam după un bar în care să petrecem câteva momente și să despicăm vorbe-n patru. M-am obișnuit să caut bunătatea din ceilalți și știu că nu am foarte multe opțiuni. Vreau ca fiecare să se scurgă cu folos prin propria-i viață, fără să clintească nimănui nici măcar un fir de păr din cap.

   Mi-aș dori să nu consumăm nimicuri și obsesii, să nu scrâșnim zilnic din maxilare pentru a ne consolida bunăstarea și fericirile amăgitoare. Îmi place drumul, îmi plac pingelele care se rup și morții de sete cu care mă întâlnesc printre îndoielile mele.

   Trag cu degetele de pieile pe care mulți nu și le dezbracă, sperând că vom năpârli împreună într-o lume altfel: de neoprit, mai albă, respirabilă, fără prăpăstii belicoase în care să ne pierdem văzul și mințile, în care să mă așez cu capul pe tine, pe cei din jur, să nu tresară nimeni de uimire sau de spaimă. Dar nu scotocesc după nimic special. Nu mai știu unde e Damascul acela blestemat și dacă are planuri pentru a se stabili în mine. Beau, uit, iarăși uit și beau din nou pentru a nu uita că ne sorbim, unii altora, amintirile. O voi căuta pe femeia cu întrebarea și îi voi trimite răspunsul meu haotic. Nu voi fabrica altul, sunt prea ocupat acum cu rachiul din pahar și cu pumnul de mere uscate de pe masă.

Anunțuri

Publicat de

Paul Gabor

www.paulgabor.com