Din stația cu ponei

   Aprindem lumina puțin? Am găsit scrisorile acelea vechi, să știi. Și mi-am amintit de stângăciile mele, de norii pe care îi călăream când te vedeam, de troleibuzul căruia îi cădeau mereu firele și puteam să te ghicesc printre călătorii care moțăiau în picioare. La tine e iarnă, la mine se răzvrătesc paharele cu mojito pe masă. Vreau să mă împart pentru tine. Să mă bifurc. Să-ți fiu doctor pentru temeri și să te amăgesc că sunt poet, pentru a-ți transcrie cu ușurință coșmarurile pe hârtie. Să te ating în ceafă cu amprenta inelarului aș vrea, iar celelalte degete să fie o menghină care să te poată sechestra o noapte.

   Vorbisem că vom cumpăra un căluț. Am avut chiar o ofertă tentantă cât timp te-am așteptat în stație, dar vânzătorul mi-a spus că o să revină mai târziu. Probabil că nu-și vinde caii amatorilor. M-a mirosit că nu știu să-mi încalec nici măcar propriile iluzii și m-a plantat acolo, să visez la poneiul cu coama de culoarea margarinei. M-a părăsit și înțelegerea a căzut. Roiau fulgii, mari cât boabele de fasole mexicană. Am rămas printre lingorile mele hibernale cu gândul la tine, la vagoanele oprite între stații, din care oamenii nu mai puteau să iasă. Garnituri întregi cu fețe lipite de geamuri pe dinăuntru, curioase, neliniștite, mame îngrijorate din cauza copiilor lăsați acasă, pensionari apatici, juni care băteau din bocanci și tot felul de chipuri pestrițe.

   Părea chiar ciudat la un moment dat. Nu mai urca nimeni de la metrou, doar coborau furibund în gropile de beton și marmură. Orașul își ascundea viața în măruntaie. Eu îmi doream un cal minuscul și nimeni nu voia să-mi vândă. Adorm cu gândul la aerul din jurul tău, la sertarul cu cămăși de noapte și la gura de vin pe care o voi găsi dimineață în pahar. Se va trezi și vinul, se va duce și iarna. Și ne vom oțeți cu toții, călărind himere.

Anunțuri

Publicat de

Paul Gabor

www.paulgabor.com