.

   În mintea fiecăruia dintre noi există un loc ascuns în care am dori să ne retragem cândva. Pentru a ne linge rănile, pentru a sfârși conversațiile pe care nu le-am avut niciodată cu inamicii sau, pur și simplu, pentru a putea înjura în liniște. Un loc comod, să nu bată vântul, să nu adie nici măcar gândurile celor din jur. Eu aș prefera un lighean. Unul vechi, cu smalțul sărit prin care i se vede tabla simplă, ondulată în matrița unei fabrici din secolul trecut. Mă simt protejat în spații circulare, în ape rotunde. Chiar dacă nu sunt sărate și nu au în ele pic de albastru, chiar și atunci când le lipsesc rechinii și coralii în care îți poți tăia tălpile. Acolo m-aș retrage. M-aș ascunde. Aș împietri câțiva ani în ligheanul acela cu apă și aș încerca să înot altfel, să mă lipesc de marginile lui reci, șlefuite cu atenție, pe care alunecă victimele exuberante ale plonjoanelor nocturne. În bucata aceea rotundă de fier mi-aș pregăti discursurile pentru surzi și de acolo, dintre valurile înghesuite, aș arunca cu praf în ochii orbilor. Poate că s-ar deschide, poate că aș reuși să le desprind pleoapele și să le arăt că lumea e un pic mai altfel. Dau din brațe, mă dor, mi s-au aprins tendoanele umerilor și ating cu genunchii fundul metalic al recipientului care mă găzduiește. Cineva a turnat sare înăuntru. Și apa mi se pare acum mai albastră. Ce s-ar întâmpla dacă aș începe să urlu, să bocesc, să vărs șiroaie de lacrimi în timp ce înot dintr-o parte în alta? S-ar amesteca lacrimile cu sarea ligheanului? Sigur că da. Nimic spectaculos. Deși mi-ar plăcea ca ele să se transforme într-un balsam care să ungă plăcile tectonice. Să nu scârțâie pământul dacă ar vrea să se rupă mâine.

Reclame

Publicat de

Paul Gabor

www.paulgabor.com