.

   Am dat iarăși de peretele acela de sticlă albastră care mă izolează de lumea înconjurătoare. Se baricadează în jurul meu când ne vedem și îmi închide ermetic toate unghiurile, îmi restrânge aerul, îl dozează în porții minuscule și mi-l servește doar dacă mă fac vânăt la față. Alege momentul când limba mi se duce pe gât la vale și abia atunci mă lasă să inspir. Astăzi are o nuanță închisă, ca foile groase de indigo cu care se scria odată, cu zeci de ani în urmă, la mașinile „Olivetti”. Aveam cinci ani când am găsit în sertarul unui unchi câteva bucăți. Am luat una. Știu că era amară, am lins-o pe o parte și mi s-a făcut rău imediat. Am vomitat tot ce mâncasem. Pe covor am zărit, printre bucăți de salată și morcov, grăunțe de porumb. Cred că fusese primul știulete fiert pe care îl ronțăisem în viața mea. Dulce, zemos, rămânea pielița bobului printre dinți. Nicio legătură cu fierea de pe bucata aceea de indigo care îmi pictase dantura în albastru. O nuanță necunoscută mie, ca peretele acesta obtuz și rece care mă închide în el. Am sentimentul că sunt o râmă blocată într-un altfel de chihlimbar.

Reclame

Publicat de

Paul Gabor

www.paulgabor.com