Paul Gabor, scriitor în Căpșunistan: „Să nu ne facem iluzii, românii nu au o comunitate. Suntem dezbinați, invidioși, ne urâm între noi”
APDA, 26 aprilie 2018 – Paul Gabor locuiește de 18 ani în Spania, în „Căpșunistan”, cum a botezat-o el. A lucrat în presa gălățeană, dar a continuat să scrie și după plecare, publicând în mass-media română relatări despre românii din diasporă. Acum și-a publicat prima carte, „Negustorul de pipe” (Editura Herg Benet), pe care o va lansa în patru locații din țară în următoarele zile.
Paul Gabor, de ce ați plecat din România?
«Lucrasem câțiva ani de zile ca redactor muzical în „Radio Alfa” și „Radio Galați”, după care mi s-a ivit ocazia să conduc redacția unei televiziuni locale și a unui săptămânal central care își deschisese și filială la Dunăre. Schimbarea nu m-a surprins foarte tare, știam că politicul intra cu picioarele peste tot, dar nu mi-am imaginat niciodată că se va ajunge la dictarea efectivă a subiectelor și la interzicerea multora dintre ele.
Nu am putut să stau foarte mult în apropierea unor găinari, patroni de buticuri și cluburi de fotbal care dețineau pe atunci parte din presa gălățeană, mi-am făcut bagajele și am plecat în Spania în mai 2000. Iliescu se pregătea să revină pe cai mari, pariasem cu niște prieteni și am câștigat. Partea proastă este că a revenit atunci, iar astăzi, după 18 ani, generația lui nu dă semne să plece.
Ca să răspund: am plecat de silă, din prea multă furie, împins de refuzul de a fi slugă pe tarlaua unor analfabeți. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici în ziua de azi, deși optimiștii mă pot contrazice în felul lor, amuzant și binevoitor.»
Ați găsit în Spania ceea ce v-ați închipuit că veți găsi? În 18 ani, care sunt bornele vieții dvs. din Spania?
«Nu aveam nicio imagine concretă despre Spania. Am plecat cu câteva clișee în minte, fără să știu o boabă de castellano, cu două genți de voiaj și 700 de dolari în buzunar. De la microfon am trecut imediat la lopată, drujbă, spălat piscine, vase, am lucrat ca ajutor de bucătar, barman de vinuri într-un loc fabulos, șofer de furgonetă și de camion pe rute internaționale, am mâncat prin parcări, pe câmp, pe plajă, cățărat pe cisternă sau la -20 de grade, am băut prin toate colțurile Europei cu turci, polonezi, nemți, portughezi, suedezi, spanioli, ucraineni, am stat la masă cu națiile lumii, am râs și am plâns împreună pe malul Atlanticului, în Algeciras, la Berlin, în Sicilia, în periferiile Parisului, Amsterdam și Bilbao.
Spania mi-a oferit diversitate, respect, am întâlnit o societate mult mai deschisă și primitoare decât multe altele din Europa, am schimbat multe locuri de muncă pentru că întotdeauna încerc să merg mai departe, nu suport limitele, jaloanele și comenzile absurde. După ce am umblat prin lume, am hotărât să mă așez „acasă”. Însemnând Tarragona, pe malul Mediteranei. Am făcut o școală de trei ani de fizioterapie și muncesc pe cont propriu. Borne? Nimic filosofic. Muncă, liniște, familie, o soție care mă suportă și nu m-a aruncat încă peste balcon, integrare și bună înțelegere cu cei din jur. Îmi salut vecinii, indiferent de oră. Indiferent dacă îi cunosc sau nu, dacă ei mă salută sau nu. E fundamental.»
Ați continuat să scrieți, în presa românească și acum publicați prima carte. Cum vi se pare, de departe, nivelul presei românești, ca formă și conținut?
«Am continuat să colaborez atunci când oamenii de acasă au considerat că am ceva de spus. Am scris pentru „Viața Liberă” din Galați, „Academia Cațavencu”, sunt contributor în limita timpului la „Republica.ro”, intru din când în când pe „Radio România Actualități”. Încerc să-mi păstrez cumpătul și luciditatea în ceea ce scriu, chiar dacă tonul meu este considerat de multe ori acid și nu foarte comod.
Nu sunt eu cel care poate să dea o notă presei românești, ar fi o dovadă de prea puțină inteligență din partea mea. Dar mi-ar plăcea enorm să nu mai existe slujbașii „la baron”, aș fi fericit dacă jurnalistul ar putea să scrie fără teama unui apel telefonic venit de sus. Știm cu toții cum funcționează presa, cu foarte puține excepții: ai salariu dacă există publicitate, există publicitate dacă partidul iubit dorește să existe. Pentru că, nu-i așa?, afaceri fără politică nu se poate. Nu intru în detalii, mă indispune apariția unora care vor veni să-mi urle în ureche că nu-i așa.»
Ce vom găsi în cartea „Negustorul de pipe”?
„Negustorul de pipe” m-a calmat mult, mi-a răcit bine nervii pe care îi am atunci când privesc situația din țară și m-a făcut să redescopăr plăcerea abandonului în fața tastaturii și a unei foi goale. Scriu de foarte mulți ani, dar nu am avut până de curând curajul să adun textele într-un manuscris. Am făcut-o abia atunci când au început să-mi vină semnale din partea unor oameni cu criterii solide în lumea literară de la noi, care mi-au dat de înțeles că nu scriu chiar atât de rău pe cât credeam. „Herg Benet” – o editură românească, specializată în literatură contemporană, a pariat pe manuscrisul meu și am reușit să aducem cartea în fața publicului chiar în aceste zile. Poate fi găsită în librării, pe site-urile de specialitate, chiar și eu, din Spania, mai pot trimite câteva exemplare pentru cei care doresc acest lucru. Voi fi prezent și la patru lansări în țară – Cluj 14 mai, Galați 26 mai, București Bookfest 2 iunie și Brașov 4 iunie.
Care este relația dvs. cu românii din Spania? Simțiți că sunteți parte a unei comunități?
«Nu voi încerca să fiu amabil în ceea ce voi spune, dar nici nu am devenit un mizantrop ridicol. Există o comunitate a românilor doar cu numele. Sigur, cu toții avem prieteni, există afinități, conversații, întâlniri, grupuri, există excepții și momente frumoase. Dar să nu ne facem iluzii, românii nu au o comunitate.
Suntem dezbinați, invidioși, ne urâm de foarte multe ori între noi, ne-am săpa groapaunul altuia cu zâmbetul pe buze, iar unii și-ar vinde și mama pentru un „beemveu” la mâna a doua. Comunismul ne-a sălbăticit, ne-a distrus criteriile de valoare, ne-a arătat că totul e valabil, că se poate călca nonșalant pe orice fel de cadavru pentru a obține confort în viață.
Milioanele de români care au plecat din țară după 1989 nu s-au strâns în brațe peste hotare, ci au continuat să-și caute un rost, un loc de muncă, să-și crească copiii și să-și facă o casă. Au plecat de acasă pentru că politicienii sunt incapabili, corupți, sunt în mare parte niște mafioți fără scrupule, interesați doar de buzunarul propriu. Și atât. Să nu ne fandosim, nici să nu ne îmbătăm cu apă rece.
Românii nu au avut timp, nici chef, să-și schimbe radical mentalitatea, chiar dacă s-au trezit peste noapte în țări cu un nivel civic impresionant. Au preferat să rămână în bula lor, să-și petreacă sărbătorile în familie, la grătar, sărmăluțe și manele, să vadă telenovele și bârfe prin cablu, dar au ales să se implice extrem de puțin.
Nu mă simt parte a comunității, deloc. Am relații cu românii din zona în care trăiesc, dar cu foarte puțini. Prefer o discuție de calitate, fără să pozez în elitist de cârciumă, îmi petrec timpul doar cu oamenii pe care eu îi aleg. Îmi administreprintrez viața așa cum eu cred de cuviință. Nu cred în hore, în mulțimi adunate de dragul adunării, nu cred niciodată în manifestări de circumstanță și în hăhăieli udate cu bere, mai ales dacă sunt sponsorizate de partid. Sper să fi fost bine înțeles.»
Folosiți des în scrierile dvs. termenul „Căpșunistan”. Un stereotip ridicat la rang de paradigmă a unui popor fugit de acasă?
«„Căpșunistanul” este un termen pe care eu îl folosesc cu drag. Am botezat astfel Spania pentru că o consider, într-un fel, un loc în care ne-am adunat. În care soarta ne-a adunat. Putea fi Kazahstan, Afganistan… Dar am ales fructul-etalon și i-am dat un alt nume țării în care locuiesc acum. Observ că a fost adoptat și pe internet și e folosit în conversații. Unii folosesc cuvântul pentru a denumi poziționarea geografică a românilor de pretutindeni. „Din Căpșunistan pentru acasă” ar putea fi o formulă de adresare a radiourilor din diasporă.»
Ce ar trebui să se schimbe în România pentru ca românii să nu mai emigreze în masă?
«Clasa politică. Politicienii. Câți? „Toți, în plm” – vorba lui Adi Despot. Cu foarte puține excepții, toată liota asta de mancurți ar trebui să plece acasă sau să înfunde pușcăriile. Dacă o nouă clasă politică, tânără, cinstită, performantă, educată, ar prelua administrația, ar face legi și le-ar aplica în mod corect, dacă s-ar construi o economie reală în care să nu se mai fure nimic, măcar în următorii 20 de ani, dacă Justiția ar fi lăsată în pace să funcționeze, dacă magistrații corupți ar vizita și ei celulele pe dinăuntru mai des, dacă analfabeții politic ar învăța să voteze cu capul, nu doar cu drojdia din pet, dacă mizeria din mass-media ar dispărea un pic și unii jurnaliști ar pleca în Patagonia la spovedanie, dacă… Dacă… Dacă…
Sunt prea multe de schimbat și nu există dorință, motivație. Ne place și-așa. Lasă că merge și așa. O nație călduță, istovită, care sparge semințe pe marginea șanțului. Păcat. Am tot respectul pentru cei care ridică vocea, pentru cei care ies în stradă și urlă în fața abuzurilor, mă înclin profund în fața celor care mai cred că se poate face ceva și luptă în acest sens. Eu, atât cât pot, atât cât mă pricep, fac și le sunt alături. Dar, cu părere de rău, am senzația că suntem încă extrem de puțini. Și viața curge.»
Aveți în plan să vă întoarceți în România?
«Așa cum merg lucrurile acum, niciodată. Direcția în care pare că merge actuala clasă politică nu coincide cu planurile mele de viitor. Aștept să ne trezim, să ne dăm seama că suntem europeni și că avem nevoie de libertate, de normalitate și de respect. De deschidere și transparență. Mie îmi place să fiu aproape de Berlin, Londra, Paris, Roma, Madrid.
Hasta siempre, amigos.»
Interviu acordat lui Sorin Cehan pentru „Diaspora Azi”.
Paul Gabor 