Ana Barton despre „Negustorul de pipe”

„Înainte s-ajungă acasă, zmeul aruncă buzduganul. Așa spune povestea. Numai că aici buzduganul e însăși povestea. Și, ce să vezi?, înăuntrul lui sunt alte povești. Paul Gabor scrie netsúckeuri, bijuteriile alea japoneze care sfârșesc șnurul chimonoului, șnurul care leagă lung, care acoperă. Dar avem o problemă: Paul dezleagă, Paul descoperă, Paul pune o mistrie de aromă în hârdăul cu aer, amestecă bine, face focul, pune tuciul pe pirostrii, afară, pe nisipul ud de val, incantează șamanic, mai amestecă nițel, gustă, îmi dă și mie, cum să nu-mi dea?, eu sunt cititorul lui, și-apoi toarnă în forme piatra poveștii. În forme mici, de piatră și ele, numai piatra naște piatră, o naște natural, ce-ți pasă ție, gustătorule, de travaliul pietrei?, răsuflă, răsufli, se odihnește, te odihnește, veghează, te veghează. Și-odată ce-ai intrat pe ușa primei povești, intri în palatul narativ, cu arcade și arabescuri, cu vitralii și volute, cu aerul lui care cântărește cât suflul omenesc. Plutind, treci din încăpere-n încăpere, nu numeri, aici nu se numără, aici se cântă și când doare, aici se trăiește, hei, nu te speria, doar se trăiește, omul ăsta care scrie îți dă apă și merinde, tu doar bucură-te, viule, cuvintele lui sunt drum de aer, ce, nu știai că știi să umbli pe nepământuri?”

Ana Barton, scriitoare