.

   Jeturile acelea de apă dulce care țâșneau din crăpăturile pereților ca atletele de culoare pe suta de metri, înghețate aproape, cu luciri albe, albastre, lăptoase ca ugerul de capră venită de pe câmp, îi loveau pe oamenii întinși sub pături și le înseninau ziua. Nu se mai auzeau gemete, speranțele începeau și ele să se înghesuie în pragurile ușilor și să le lumineze fețele. Lichidul acela vindeca. Ieșit dintre cărămizi, cine știe cum stătuse acolo?, ascuns de zeci de ani, sărea acum în ajutorul muribunzilor și le umezea buzele, dându-le culoare și viață, ajutând mușchii din jurul gurii să se ridice și să se curbeze a zâmbet.

Reclame

Publicat de

Paul Gabor

www.paulgabor.com