„Negustorul de pipe” e un taifas extins cu sinele, în preajma cafelei aburinde. A scrie în țara lui Don Quijote, în țara iluziilor (efect de contaminare), e un act de curaj. Miniaturile sale, de tip castele în Spania, au efectul similar mirajului. ,,Naum”-ianul Paul Gabor, don Paulo, ,,ibericul” Paul, e un veritabil hidalgo, ca și norișorii de fum din pipa-i, dornic de cunoaștere și de autocunoaștere. Miniaturile conținute în volum împrumută din calitățile pieii de Cordoba, din tăișul săbiilor de Toledo, din grația flamenco-ului, din sunetul trepidant al castagnetelor, din acordurile chitării clasice, din savoarea vinului Monastrell și din spectacolul impresionant al corridei. Ele au ritm, vână, nerv, saft. Prin intermediul lor, Paul Gabor fură startul (p.213), se detașează de convențional, de ,,pluton”, scrie ,,altfel.”

   A vorbi despre debut scriitoricesc în cazul lui Paul Gabor e o chestiune tautologică, întrucât el cochetează cu slova de foarte mult timp. Și totuși, „Negustorul de pipe”, best-seller al Editurii Herg Benet (pe durata Bookfest 2018), faptic vorbind, îl pune pe Cale, îl scoate în lume și altfel decât în ipostaza de homo viator și de cetățean al Europei unite stabilit în Tarragona.

   Vulnerabil în fața frumuseții, în fața unei ,,ea” omniprezente, cu chip sau fără, cu o identitate certă sau iluzorie, reală sau imaginară, femeie sau marea, replică la Fata Morgana (,,Femeile sunt ciudate, perfide, crude. Știu să-ngroape totul în veșnicie, zâmbind șăgalnic ca fetițele prinse cu rochița ruptă.” – Din nou, Afrodita), el e negustorul care vinde și cumpără (pipe, dar și iluzii), care stăpânește în detaliu arta negocierii, care cunoaște piața și psihologia omului. Nu e un simplu vânzător, tarabagiu sau comerciant ambulant, ci un maestru de ceremonii care particularizează și care, paradoxal, are ceva din atributele ,,speculantului” de bun augur, al celui care, asemenea oglinzilor, reflectă.

   Paul Gabor se pricepe ca nimeni altul la raportul dintre ,,cerere” și ,,ofertă”, propunându-ne ,,marfă” de calitate. Apartenența la breasla (negustorească, dar și scriitoricească – lat. negotiator = curtier, emisar, interpus, mandatar, mediator, mijlocitor, interpus, tactician) și-o probează prin felul în care știe să gestioneze comerțul paradoxal cu himerele. La Paul Gabor himerele au consistență: ,,Negociem acum. Miezurile de noapte sunt cele mai bune momente pentru a încheia acorduri. Se încețoșează mințile și ne cuprinde culanța definitivă: acea stare dulce, fumegândă, care te trage de pleoape și ți le întinde, un drog rudimentar care îmbrățișează iremediabil creierul și ne transformă.” (Mâțele apar primăvara)

   În mod bizar, în realitate deliberat, parte a unui plan bine ticluit, ,,tranzacțiile” lui Paul Gabor se derulează în puterea nopții, la adăpostul întunericului, destinatarii fiind cei care au un regim de viață ce nu se aliniază la normalitate: „Am stat toată noaptea la colț de stradă și am vândut himere: calde, rumenite pe grătar de cărbuni, pentru trecătorii grăbiți care nu mai știu ce înseamnă culcușul, au uitat cum e să găsești un pat într-o cameră curată. Am vândut la suprapreț pentru cei care tușesc de la o simplă țigară de foi înmuiată în rom de Puerto Rico.” (Himere pe cărbuni)

   Miniaturile lui Paul Gabor conving de la bun început. Lucrate cu finețe, măiestrie și minuțiozitate (calități proprii ceasornicarului sau faurului bijutier), ele sunt adevărate dantelării lexicale, sculpturi în fildeș, filigran, mandale din nisip, inscrustații în bobul de orez, entarsii, desene din covor. Paul Gabor (pre)lucrează ,,în mic”, dar cu bătaie, reproduce la scară, extinde, dezvoltă, dar în același timp comprimă. De unde și caracterul ornant, stilul elaborat.

   Fumător de pipă, fapt ce presupune stil, finețe, rafinament, rasă și clasă, Paul Gabor iese din rând, aparținând ,,aristocrației” spiritului. Fin observator al (i)realității imediate (de unde și ,,învecinarea” cu fantasmaticul), Paul Gabor dispune după bunu-i plac de jocul cu perspectivele. Prozele sale scurte sunt populate de oamenii de tip contur (,,oameni din sârmă” – Drumuri) supuși, cum altfel, trecerii inexorabile a timpului, stăpâniți fiind de teama de nou. Ca și în cazul personajelor sale, pentru Paul Gabor timpul (prezența sau absența lui, timpul trăit, dar și evadarea din timp, din vârste, din ,,eoni”) este o problemă esențială.

   Paul Gabor preferă proza scurtă condensatoare de mesaj, de sens și semnificație. Miniaturile sale maximizează trăiri. Debordând de erotism, senzualitate, emoții, prozele (cu)prinse-n volum celebrează femeia-mister care tulbură, stârnește pasiuni, femeia-nălucă, femeia fantomatică, cea care nu poate fi prinsă între tipare, femeia-semn de întrebare, răvășitoare, flamboaiantă, care i se scurge printre degete asemenea nisipului fin al plajei, ,,oximoronică”. Paul-cel-îndrăgostit (de mare, de frumos, de o ,,ea” universală și universalizantă-femeia-parfum și diversele sale ipostazieri, femeia panteistă, de unde și perplexitatea și abandonul în fața frumuseții) dă dovadă de sensibilități care răvășesc, ,,naufragiază”, abat de la cale. El face literatură din lucruri care altora li se par lipsite de importanță, are ,,ochi” pentru ce-l înconjoară.

   Cromatismul și fascinația culorilor, tentația frumosului, mirosurile ce excită simțurile îl fac din nou vulnerabil pe Paul Gabor. Prozele sale ce potențează starea de alb au consistența colbului stârnit de vânt. ,,Negustor de speranțe” (Drumuri), Paul Gabor scrie cu fum de pipă, cu spumă de val, de unde efemeritatea miniaturilor, fragilitatea lor.

   Universul uman al „Negustorului de pipe” este unul pestriț, rod al unității în diversitate; personajele care îl populează sunt oamenii fără însușiri, cei opt pitici și jumătate, marea, Hafid și prăvălia sa, bătrânul hoinar cu scaun și colivie cu șoarece, inorogul bătrân învestit cu calități antropomorfe, codobelcii, delfinii, bizarul Charles și gâștele sale, rătăcitorul Homer și câinele, cadânele, beduinii, adolescenta rebelă, dervișii, gărgărița, octogenara Adelina, șoarecii înveșmântați, duhul ținător de prelegeri, Carlota și coliba de pe malul oceanului, bărbatul în lanțuri din casa de pe deal (prevestitor de moarte și autor de schițe abstracte-n creion), Șerban, șahistul de pe zeppelin, bărbatul cu umbrelă din cimitir, Gore – omul de zăpadă, îngerii ce plămădesc cozonaci, vrăjitoarele călare pe mături, fetele morgane ce refuză să intre-n biblioteci, Dumnezeul sobru care declină invitația la masă, la un pahar de vin și la o partidă de șeptic, piticul alcoolic cu intenții suicidare, cărăbușul guraliv, mincinoasa Afrodita, omul cu umbrela și cu regina-piesă-de-șah la purtător, melcii, pisicile, dulăul mâncător de brânzoaice, nevrozele cu calități antropomorfe, covrigăresele, zidurile-ființe vii, bețivul cu șosete albe, femeia cu genunchii umezi, salamandrele, ielele.

   Lui Paul Gabor, cel cu o mare capacitate de fantazare, nu îi este sete de repaos, ca în cazul lui Eminescu, ci ,,sete de scânteie și de miros de praf de pușcă” (Revelion). Asocierile surprinzătoare pe care le realizează-n scris, care refuză banalitatea și cărările tocite de urma pașilor dau vertij. Voyeur, scriitorul folosește realitatea drept (pre)text, fapt care-i permite să arunce un ochi ,,dincolo”. Exotice, celebratoare, veritabile declarații de dragoste, în care joacă și se joacă, o combinație reușită între povești din 1001 nopți, cu iz de Levant, și suprarealism, călătorii pe covorul fermecat, cu dese opriri/popasuri-zăbavă în realitatea reală sau imaginată, priviri în și prin perete, prin care își învinge teama de necunoscut, autopsihanalize și antidot la frici, tatonări, cutii de rezonanță, combustii spontane, flash-uri care mizează pe efectul-surpriză (Plan de escapadă), depoziții în favoarea ,,celor care vor să se joace cu cuvintele” (Linii), punct de întâlnire dintre iluzii și sensibilitatea-n exces, dintre o lume (pre)fabricată și o luciditate care se încăpățânează să se întoarcă la matca firească, care eliberează din chingi și dă de pământ cu prejudecățile de lectură, ,,fire de tutun” (Plan de escapadă), romb de arlechin sau avatar, minaturile lui Paul Gabor hrănesc apetitul pentru Aventură. În „Negustorul de pipe” până și mineralul prinde glas, se umanizează sub efectul iluzionării, se volatilizează granița dintre regnuri.

   Fumându-și pipa (o pipă a păcii cu sinele, a împăcării cu sinele și cu lumea), Paul plonjează în iluzii. Umplerea miniaturilor cu sens, asemenea pipei cu tutun de calitate, echivalează cu un ritual. Din acest considerent, miniaturile sale au consistența și parfumul inconfundabil al tutunului vechi presărat straturi-straturi.

   Paul Gabor e un ,,înfometat cronic”, ,,un trecător din tablă” (Octombrie din tablă), ,,un provincial păcălit” (Decadență). El reconfigurează masiv. Miniaturile sale împrumută din efectul halucinogen al basmelor: ,,Oamenii depresivi își găsesc liniștea în alcool, în călătorii printre șinele de tren sau pendulând pur și simplu, dansând în aer. Intervin atunci basmele colorate, pereții care se unduiesc, străzile care nu se mai termină niciodată, te trezești la patru dimineața într-o stație de tramvai uitată de lume și lași deoparte oamenii pe care ai vrea să-i vezi cum se sărută.” (Urcați-vă pe lebede)

   Paul Gabor nu rămâne nicicând în pană de idei, datorită mobilității minții sale, capacitatea sa de a inventa/imagina fiind una extraordinară. Lui Paul îi place să gândească concret-abstract și deopotrivă abstract-concret. De cele mai multe ori, el pleacă de la o realitate comună, palpabilă, uzuală, experimentabilă de către fiecare dintre noi, pentru a o coti apoi brusc în universul de sine creat, pentru a evada în situații inedite, neașteptate. Prozele sale scurte, de tip val, flux și reflux, decupează și conservă fragmente de orizont, în varianta percepută de scriitor, martor al propriilor povestiri. Indiferent însă de felul cum își ,,ambalează” viziunile, Paul Gabor depune mărturie despre sine. Binomul înăuntru-înafară, spații închise vs. spații deschise, indoor-outdoor, când autoizolat, când liber, in medias res, în miezul lucrurilor (reale sau inventate) îi permite lui Paul să se scrie.

   Miniaturile din „Negustorul de pipe” stârnesc admirația, încântarea și surâsul. Multe dintre ele au caracter oximoronic și splendoarea artificiilor care fac implozie. Ele au culoare, miros de stafide, de portocală amară și ,,a lemn de mesteceni toropiți de sobă și a leghicer din fire de izmă creață” (Cu lapte și pepite), gust de vermut sau de margarină Echire.

   Paul Gabor are priză la realitate și la irealitate. Rândurile pe care le scrie au rol coagulant, esențializator, condensează pe spațiul unei pagini de carte maximum de sens. Scriitorul posedă meșteșugul neirosirii în detalii nesemnificative, al ieșirii din zona dejaspusului, dejaauzitului sau dejavăzutului. Asocierile inedite de idei conferă miniaturilor sale statutul de experiment. Există în „Negustorul de pipe” momente când Paul eliberează confesiunea, (se) ia în stăpînire, se autoîmproprietărește: ,,Sufăr de sindromul lupului fără zăpadă […]”, ,,Îmi place ideea de a fi stăpân pe clădirile din jur, pe stâlpi, pe linii de troleu, pe boscheții crescuți din asfaltul orașului, pe semnele de circulație și sensurile giratorii, pe semafoarele care clipocesc nătâng fără sincron, îmi surâde să arunc cu albastru pe blocuri și să presar piper proaspăt măcinat pe înghețata copiilor. De aici, din pat, orice vis evadează din fantezie. Se poate reconstitui totul doar printr-o linie trasă cu creta pe asfaltul scornit al minții.” (Pasiențe în gară)

   Miniaturile lui Paul Gabor sunt povești de drum lung (real sau imaginar), salt cu patinele (Lutz), locul întâlnirii fericite dintre foamea de lumină și setea de alb (Himere pe cărbuni). Ele adăpostesc o lume luxuriantă care, odată intrat în ea, are tendințe acaparatoare, care își are legi proprii de funcționare și mecanisme identitare proprii, și care, paradoxal, nu contrariază, deși, în repetate rânduri, sfidează logica, normalitatea (noțiune relativă). În universul creat de Paul Gabor nu știi niciodată la ce să te aștepți, peste ce urmează să dai, parte integrantă din Marea Aventură. E o lume ce-și propune să abolească tipare, să deszăgăzuiască imaginația, un ,,rest” din experiențe trăite aievea amalgamat cu trăitul posibil, holografic.

   Povestirile lui Paul Gabor se vor un antidot la o lume săracă în eveniment, inedit, original, cu resurse epuizate, care nu-i mai satisface/acoperă nevoia de nou, de explorare. Scriind, Paul își găsește liniștea: ,,Eu am nevoie de liniște. De o farfurie de spaghete, un vin roșu și de iubiri concentrice, fără draperii la ferestre. Visez o călătorie la altitudine cu șansonete la acordeon, clopote trase delicat pe peron și chioșcuri cu reviste deochiate. Vreau înghețată vrac de fistic cu stafide galbene. Îmi plac câinii mari și leneși cu butoiaș de rom la gât, varul proaspăt pe bordură și rastelele pline cu schiuri. Și visele mă relaxează. Am uitat să spun: treziți-mă la prima.” (Călător)

   Desele referiri la migrene, la sanatorii, medicații (ce dau efecte halucinogene) sau ospicii de alienați mintal conferă miniaturilor grația dervișului, de unde și efectul psihedelic: ,,Visez deseori că nu exist, că sunt doar o neglijență a părinților mei.” (Iluzii de tutun)

   Paul Gabor caută o ,,lume altfel”. Pacifist, călător căruia îi stă bine cu drumul, el caută continuu: ,,M-am obișnuit să caut bunătatea din ceilalți și știu că nu am foarte multe opțiuni. Vreau ca fiecare să se scurgă cu folos prin propria-i viață, fără să clintească nimănui nici măcar un fir de păr din cap. Mi-aș dori să nu consumăm nimicuri și obsesii, să nu scrâșnim zilnic din maxilare pentru a ne consolida bunăstarea și fericirile amăgitoare. Îmi place drumul, îmi plac pingelele care se rup și morții de sete cu care mă întâlnesc printre îndoielile mele.” (Cărări siriene)

   Paul Gabor e un ,,Ahab” paradoxal, care, desi iubește marea, preferă terra ferma în locul punții și al tangajului care claustrează, alienează, induc vertijul și spleen-ul. Miniaturile sale sunt plonjări, cufundări în abisul din sine: ,,Călătoriile cu vaporul îmi produc o imensă tristețe, mă simt închis într-un zid chinezesc care se hâțână încontinuu, fără direcție, la fel cum un bețiv profesionist mângâie gardurile și pupă smerit stâlpii de curent. De ce aleg unii pușcăriile plutitoare în locul unei căsuțe la munte? Nu am putut să înțeleg asta niciodată, probabil că marea ne cheamă să ne arate că vom fi cu toții, până la urmă, mâncare pentru pești. Acolo, pe puntea principală, îți poți da întâlnire cu psihiatrul, nu există imnuri, steaguri, granițe, doar câte o doamnă mai îndrăzneață îți poate ruina odihna cu nesfîrșitele sale pretenții. Mi s-a pus o mână în beregată atunci când începusem să ne balansăm cu toții, amețiți de capriciile valurilor ce ne luau în râs. Mă simt ciudat, orfan de lobul frontal. Nu mai pot articula cuvinte. Îmi plonjează catargele în ochi și mă inundă spaimele când stomacul îmi transmite că mersul pe ape nu e în regulă.” (Păsările foamei)

   Miniaturile lui Paul Gabor sunt proiecții și, deopotrivă, introspecții. Expulzându-le în lume, el expune și se expune. Pe-alocuri, sinceritatea sa devine frustă, iar propriile temeri sunt demascate abrupt: ,,Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe.” (Noaptea în care am aflat că nu suntem pești); ,,Ieșirile în public sunt indecente. Poveștile apar și ele ca niște nuduri expuse pe gard în bătaia soarelui, am senzația că sunt copii pe care nu-i întreabă nimeni dacă vor să iasă în lume. Poate oricine să treacă pe lângă ele, să le biciuiască și să le taie cu lama pe pântec, să le scuipe sau să le șteargă lacrima din colțul ochiului. Oricine, oricând.” (Te pierdusem); ,,[…] nu-mi plac salturile în spațiu, mă înspăimântă schimbările radicale ale timpului și modificările interioare (Message In A Bottle); ,,Am oroare de mulțimi. Mă strivesc prin fierbințeala pe care o emană, prin foșnetul pașilor grăbiți, mă terorizează zgomotul sacoșelor, al geamantanelor, al batistelor chinuite la ore nepotrivite și al replicilor schimbate cu exces de amabilitate.” (Inadaptare); ,,Am prostul obicei de a nu suporta prea mult o anumită zonă de liniște. Caut mereu altele, umbre diferite, unghiuri noi din care să privesc oamenii și păsările.” (Dominatrix); ,,Mi-e frică de caștii muți, din ce în ce mai tare de fecioarele supreme ascunse în căsnicii de circumstanță, mă îngrozesc curvele evlavioase și predicatorii cu gura plină de principii.” (Ipohondrie); ,,Ador oamenii vii […]” (Două ciuperci și alte metamorfoze).

   Paul-Gore, omul de zăpadă ale cărui picături, în urma topirii, circulă prin lume – (Gore alb), ,,diletantul infailibil” – mahalaua, zarurile și destinul, insomniacul ce lipește cuvinte – (Beznă și taste), cel care plănuiește să cumpere o catedrală pentru scopuri numai de el știute – (Achiziții) nu lasă nimic în voia sorții, senzația de abandon fiind doar aparentă. Fraza sa este una lucrată, ,,evadările” controlate. Prozele sale, ,,epidermele-carapace”, țesut epitelial, mesaj într-o sticlă (Message In A Bottle), bărcuțe de hârtie lansate pe o mare de oameni, incrustații de tip Galop interior, cuvinte ridicate-n aer și plimbate de zmeie (Colonia cu somnambuli) sunt ilustrarea jindului după cuvânt: ,,Caut un munte de chihlimbar, să-mi fac muștiucuri pentru pipe. De aceea urc și scotocesc cu rucsacul în spate. Le vreau colorate, să poată trece lumina prin ele și să mă mir când se desface în nuanțe.” (Pipe de chihlimbar).

 

Recenzie de Florin-Corneliu Popovici, Timișoara.

Informații despre volumul „Negustorul de pipe” se află AICI.