George Motroc – Domnule Paul Gabor, în primul rând, felicitări pentru prima dvs. lansare! Pentru început, vă rog să ne spuneţi cum aţi trăit atunci şi cum resimţiţi acum acest moment unic pentru un scriitor?

   Paul Gabor – Așteptam reacția publicului cititor de carte, de beletristică. A fost o reacție pe care nu am prevăzut-o, chiar dacă publicul și manifestările sale nu sunt necunoscute pentru mine, lucrând destul de mulți ani în presă. Așteptările mi-au fost depășite cu mult, cartea a fost primită foarte bine, am rămas fără volume la Galați și la una dintre lansările din București, editorul fiind nevoit să suplimenteze numărul cărților. Mă simt bine, aș minți să spun că nu sau că sunt indiferent și „rece”. Nimeni nu poate fi de lemn atunci când publicul se apropie de cartea sa și o adoptă ca pe un copil care rătăcește prin lume. Unii spun că abia acum începe greul, abia acum încep reacțiile reale, după ce cartea va fi citită, digerată, pusă în raftul care trebuie.

   G.M. – La lansare aţi vorbit de un anumit mod preferat de apropiere prin lectură de textul dvs. Sunteţi de acord să dezvăluiţi şi cititorilor care nu au fost prezenţi la târgul de carte despre ce tip de abordare este vorba?

   P.G. – Îmi place să descopăr cărțile, nu aștept să mi se povestească despre ele. Sfătuiesc cititorul să deschidă volumul și să-și asume responsabilitatea căutătorului, să fie un Cousteau al tușului pe celuloză, să se îmbete singur cu cuvintele și să-și construiască propriile proiecții, să nu se uite în gura nimănui, a niciunui înțelept de conjunctură. Am aroganța să afirm că „Negustorul de pipe” merită citită, e o carte frumoasă, nimic lacrimogen, nimic ieftin, nimic vulgar. E o lume pe care am construit-o așa cum mie mi-ar plăcea să o găsesc în paginile de literatură: reflecție, simbol, erotism, tristețe, furie, filosofie… Par curajos? Poate. Nu am suferit niciodată de falsă modestie, iar oamenii din lumea literară care s-au apropiat până acum de carte au avut doar lucruri bune de spus despre ea. Optez pentru curajul contactului direct, pentru pariul cititorului cu el însuși.

   G.M. – Tot de la lansare, am aflat că aveţi şi un blog… A reprezentat acesta un exerciţiu pregătitor şi care v-a ajutat în scrierea cărţii sau a fost o experienţă complet diferită?

   P.G. – Blogul îl am de foarte mulți ani (paulgabor.com) și a fost un instrument care m-a ajutat să mă exprim de-a lungul timpului, pe când încă nu se născuseră rețelele sociale. Am șters materiale, am rescris, a renăscut de mai multe ori din 2006 încoace. Acum are rol doar de depozit în care păstrez texte și articole publicate în presă, este un spațiu în care mai ofer din când în când miniaturi din „Negustorul de pipe”. Blogul este diferit, îl consider un fel de insulă pe care unul se poate retrage atunci când nebunia cotidiană îl depășește.

   G.M. – Apropo de titlu. Am uitat să vă întreb cine este, de fapt, negustorul de pipe?

   P.G. – Știți cum se spune, nu-i așa? Când vorbești despre tine la persoana a treia începi să devii schizofrenic, te paște megalomania. Dar voi risca: negustorul de pipe este un tip care a plecat acum 18 ani din țară din fața unui microfon de radio, a ajuns în Spania unde a pus mâna pe lopată, pe sapă, pe drujbă, a spălat piscine, a curățat munți de cartofi și a spălat vapoare de farfurii, a fost barman de vinuri și a cărat cumpărăturile altora, negustorul de pipe s-a urcat pe camion și a bătut Europa ani de zile ducând portocale, scrisori, tractoare, sodă caustică, oxigen lichid și piese auto, negustorul fumează pipă și consideră fiecare text pe care l-a scris o mică bijuterie în interiorul căreia încearcă să-și ascundă angoasele și fricile. Sper că acum am asigurat un loc la spitalul de nebuni. Vreau un pat dublu, să am loc și pentru laptop.

   G.M. – De ce aţi ales să debutaţi cu un volum format din texte de mici dimensiuni? Nu era mult mai spectaculos un debut cu un roman?

   P.G. – Mă exprim foarte bine căutând esența, nu vreau să sufoc, nu vreau să divaghez. Publicul e sătul de ciorbe lungi, insipide, în care este plimbat printre ane și caiafe fără să i se spună nimic. Nu am ales eu forma în care să scriu, ci sunt convins că proza scurtă m-a găsit pe mine exact în momentul în care m-am hotărât să pun cuvinte pe hârtie.

actualitatea literară

   G.M. – Consideraţi literatura, ca să citez un titlu din volumul dvs., a ,,message in a bottle”?

   P.G. – Literatura poate fi un mesaj, poate fi un vehicul care să te transporte și să te lovească cu capul de pereții propriilor îndoieli, poate să fie un medicament și o jucărie sexuală, filosofică, cu literatura te poți tăia la deget și să nu simți nimic sau poți să fii victima unei hemoragii impresionante. Literatura (ce termen imens, ce cuvânt înfricoșător…) poate să te adopte sau te avorteze imediat dacă nu te apropii de carte așa cum ar trebui: curios, cu ochii întredeschiși, cu sufletul pregătit pentru un salt dement în lumea autorului. Literatura nu e pentru oricine și iarăși nu aș vrea să-mi laud în gura mare cartea, dar mi s-a spus că scriu foarte nișat, pentru un public „profesionist”, autentic, nu pentru chibiții care stau pe margine și consumă foiletoane scrise de dragul încasărilor. Îmi asum nișa, iar dacă se va dovedi că așa este, voi fi mândru de ea și de cititorii mei.

   G.M. – Vă propun un exerciţiu de reamintire. Care au fost mai greu de scris, spre exemplu, primele texte din volum sau ultimele?

   P.G. – Nu mi-e greu să scriu. Aștept să vină ideea, jonglez cu ea și o îmbrac mai întâi în minte. Am toată povestea în cap, o cizelez și o curtez cât se poate, abia în final o arunc pe hârtie. E un ritual erotic, dacă vreți. Ne tatonăm reciproc. Nu forțez absolut nimic pentru că mi s-a dovedit că nu iese nimic bun. Am aruncat la coș texte întregi asupra cărora am stat și am căutat sensuri, le-am presat pentru a le da o formă și nu ieșit decât un monstru naiv, un amestec de virgule și adjective infame.

   G.M. – În general vorbind, chiar dacă nu o să vă cer o profeţie, aş vrea să vă întreb cum vedeţi pe termen lung şi dacă aveţi o viziune optimistă sau nu, despre rolul literaturii contemporane şi forţa ei de a ne mai schimba sau măcar înfrumuseţa viaţa, în raport cu literatura scrisă înainte de 1989?

   P.G. –  Sunt, prin definiție, un individ realist, chiar dacă scriu ficțiune. Și nu voi face un pas înapoi de la convingerile mele acum, în fața cititorului, pentru a da bine. Nu mint pentru poză. Sunt pesimist, foarte pesimist în legătură cu apetența oamenilor în ceea ce privește literatura. Se consumă astăzi incredibil de multă impostură împodobită fabulos de bine, așezată în rafturi, promovată, împinsă din spate, editată în episoade, serii și fasoane interminabile. Sunt truisme, desigur, nu am descoperit eu faptul că scara valorilor e putredă și că totul s-a transformat în comerț en-gros. Oamenii nu mai citesc literatură. Preferă twitter sau whatsapp, dacă-l aduci în discuție pe Voltaire unii au senzația că vrei să-i înjuri mai sofisticat decât știu ei s-o facă. Comunismul și-a promovat impostorii, democrația are și ea fariseii săi. Să nu ne amăgim. Singurul critic literar apt să clasifice fără greș este timpul. Literatura oferă imagini, proiecții, destupă minți și deschide suflete. Dar, să ne trezim, nu prea mai schimbă nimic.

   G.M. – În ceea ce vă priveşte, în loc de clasica întrebare dspre ce planuri de viitor aveţi, o să vă întreb doar: următorul pas literar va fi un roman?

   P.G. – Următorul pas nu va fi un roman, dar voi încerca să ofer altceva publicului. Un proiect la care lucrez acum, tot proză scurtă, dar structurat altfel. Mai coroziv, mult mai distopic și mai rece în primă instanță, voi așeza altfel întrebările și sloiurile care mă mută de pe un scaun pe altul și va fi, cred, o incursiune directă în mine. Voi încerca să nu trișez foarte tare în fața cititorului.

   G.M. – În loc de final, vă rog să alegeţi o invitaţie la lectură sub forma unui fragment din volumul dvs. pentru cei care ne-au citit.

   „Mă trezesc mereu cu mult timp înaintea vecinilor. Așa m-am obișnuit, să fur startul. Îmi place să mă mint că sunt mai proaspăt decât ei și că le pot arăta cum iese soarele printre blocuri și copaci, cum flutură perdelele împinse de vânt ca niște rochii scăpate în fălcile unui ventilator uriaș. Îmi place, da, mă înnebunește ideea că există cineva, acolo, care-i întâmpină când ies la geam să ia pulsul dimineții. Îi iscodesc întâi, le caut prin sertare, măsor din ochi stivele de vase nespălate, le țin companie câinilor când mușcă lesa, aud când papagalii își dreg vocile și mă întreb cum ar fi să-mi crească pene și să cânt doar când mi se ia prosopul de pe colivie. Așa, doar la comandă, ca o flașnetă pensionată pe bulevard, ce hârâie amorf pe terasa berăriei.

   Mi-ar fi greu, recunosc, nu știu armonii, măsurile îmi sunt străine total. Nu am noțiuni de matematică muzicală. Partiturile îmi par bijuterii geometrice pe care muzicienii le manevrează într-un mod cu totul magic. Mi-a intrat în sânge muțenia orașului la patru dimineața, dar încep să mă obișnuiesc și cu primele frâne, cu saluturile stridente ale vecinilor care pleacă la serviciu. E un obicei vechi trezitul devreme. O meditație asupra prejudecăților, născută în anii în care îmi pierdeam nopțile, zgâindu-mă prin binoclu în apartamentele blocului din față.

   Comparam forța luminilor, vocile și stridența lor atunci când oamenii se certau din nimic. Am văzut cuțite aruncate, sentimente violate fără nicio urmă de remușcare, tandrețe scursă printre degete, am ascultat un Bach orgasmic în februarie și am ajuns chiar să ne salutăm între noi. Călătoream din bucătării în sufragerii, mă furișam avid dintr-o casă în alta, însoțeam fetele care ieșeau din duș și își uscau părul cu lumina aprinsă, neglijent, fără să tragă storurile.

   Atunci am descoperit formele, le-am scos din atlas și le-am pipăit tâmplele, bărbiile, coapsele și sânii cu ochii minții, am simțit semicercurile făcute în aer de mâinile care treceau prin părul lung. Am încercat să împrumut din răbdarea cu care își explorau trupurile, își măsurau fiecare zâmbet, fiecare grimasă, am vrut cu tot dinadinsul să învăț limbajul corporal pe care îl exersau asiduu și să ascult din penumbră melodiile pe care le fredonau în oglindă. Urmăream animalele sălbatice cum aleargă prin venele lor calde. Le era foame, cereau ca stăpânele să fie mușcate adânc, pentru a avea și ele parte de hrană.”

   „Tabel nominal cu obsesii și fetișuri” – din „Negustorul de pipe”, volum de proză scurtă apărut la Editura Herg Benet, 2018.

George Motroc este colaborator al revistei „Actualitatea Literară”.

Interviul poate fi citit AICI în variantă pdf.  A apărut în numărul 82 din iunie 2018.

Reclame